Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Hristos şi cutiile negre

Hristos şi cutiile negre

Data: 08 Iul, 2007

Evanghelia Duminicii a VI-a după Rusalii

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

Matei 9, 1-8

1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

2. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!

3. Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.

4. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?

5. Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

6. Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.

7. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa.

8. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.

De multe ori Evanghelia ne spune că Iisus ca om şi Dumnezeu cunoştea gândurile oamenilor. După cum se observă, Iisus s-a adaptat felului de gândire al iudeilor vremii Sale conform căreia inima omului era concepută ca un fel de sediu al tuturor dorinţelor şi de aceea şi trebuia păzită cu străşnicie. Se credea de asemenea că inima era şi sediul activităţilor intelectuale, a atenţiei, a meditaţiei, a memoriei sau chiar al priceperii.

Datorită Duhului care a venit şi a rămas asupra Lui, chiar din momentul botezului, avea în chip desăvârşit duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului şi al tăriei, al cunoştinţei şi al temerii de Dumnezeu. Despre capacitatea Lui de a cunoaşte în profunzime fiinţa umană profeţise şi psalmistul când a zis: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti…căi nu-mi ajunge cuvânt pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul“ (Ps.138), iar o rugăciune liturgică zice: „În cartea Ta, Doamne, se află scrise şi cele încă nefăcute de mine“.

Mesagerii diavolului

Prin cuvintele: „de ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?“, Domnul îi atenţionează pe cei în cauză şi desigur şi pe noi, cei de astăzi, că în afară de păcatele grosiere săvârşite cu fapta, păcatul mult mai subtil şi mai primejdios este cel săvârşit cu gândul, adică cu mintea.

În cuvântările Sale, Domnul Hristos a insistat foarte mult pe importanţa păzirii minţii sau a gândurilor, deoarece demonul aici aruncă sămânţa cea rea numită metaforic „neghină“ care nu este altceva decât germenele păcatului cu fapta. Sf. Nicodim Aghioritul vorbeşte despre aşa-numitul „război nevăzut“ dintre minte şi demon. Acest război se dă întotdeauna în conştiinţa omului şi numai după ce a fost înfrântă această strajă a sufletului este înfrânt şi trupul prin păcatul cu fapta. Deci, tot omul care păcătuieşte cu fapta a fost mai întâi biruit pe plan mental. În perioada primară a monahismului şi implicit a creştinismului se punea un mare accent pe mărturisirea gândurilor, întrucât după mărturia înţelepţilor timpului, înainte de săvârşirea oricărui păcat, ispititorul îşi trimite trei mesageri: uitarea, neîngrijirea de mântuire şi pofta ochiului, urmată de cea a trupului.

Ochiul lui Dumnezeu din interiorul nostru

Într-adevăr, după ce omul copleşit de grijile cotidiene uită că mai are şi un suflet care îşi cere şi el drepturile sale, pe care-l neglijează şi cade pradă multelor tentaţii ale lumii încălcând dictatele conştiinţei. De aceea, pe drumul progresului nostru duhovnicesc şi în lupta cu puterile întunericului care se dau - după cum spuneam pe plan mintal - o lucrare esenţială este cercetarea conştiinţei. Dacă vigilenţa asupra conştiinţei nu este constantă, reală şi profundă, îl poate coborî pe om în lumea animalelor întunecându-i-se conştiinţa într-un asemenea grad încât pare uneori că nici nu o mai are.

Fără a încerca să definim conştiinţa putem spune că raportată la viaţa morală ea este gândul sădit de Dumnezeu în om ca un fel de scânteie ce luminează mintea, determinând-o să facă deosebirea între bine şi rău. Prin conştiinţă, omul se întâlneşte sau se desparte de Dumnezeu. Implementată de Dumnezeu în om, conştiinţa este paznicul şi călăuza legii morale sau graiul şi ochiul lui Dumnezeu în interiorul nostru, care să ne ajute să-I împlinim poruncile. În această calitate, ea îndeplineşte un întreit rol în viaţa religios-morală: de sfătuitor, înainte de săvârşirea faptei; de martor, în timpul săvârşirii faptei, şi de judecător incoruptibil, după săvârşirea faptei. Obiectivul lucrării sale este menţinerea purităţii sufletului, trezirea vigilenţei şi lupta contra păcatului.

Conştiinţa Antichităţii

Ascultarea de glasul conştiinţei aduce cu sine o stare generală de mulţumire ce se constituie într-o primă răsplată pentru fapta bună. Dacă acea stare devine în suflet ceva permanent, primeşte numele de fericire, ce se poate constitui într-un preambul al fericirii veşnice. Pe cel care încalcă dictatele conştiinţei îl cuprinde o durere momentană sau remuşcare ce nu-i dă linişte, indiferent unde s-ar afla.

Despre existenţa şi mustrările de conştiinţă avem multe dovezi şi în Biblie. Astfel profetul Moise zice: „Veţi fugi când nimeni nu vă va alunga“ (Levitic 26,17), iar cartea Iov este şi mai clară când vorbeşte despre mustrarea de cuget care-l cuprinde pe cel păcătos: „Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui; în mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui, el nu mai nădăjduieşte să mai iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie“ (cap. 15, 21-22). Înţeleptul rege Solomon vorbea despre „săbiile conştiinţei care lovesc pe cel nedrept“ şi care fac ca „cei nelegiuiţi să fugă fără ca nimeni să-i urmărească, iar cei drepţi se odihnesc ca un pui de leu la adăpost“ (Pilde 12,18; 28,1).

Şi Antichitatea păgână conştientiza prezenţa conştiinţei umane. Despre existenţa ei mărturisesc aproape toţi oamenii din toate timpurile, locurile şi credinţele. Spre exemplu, filosoful Platon, în lucrarea sa „Republica“, scrie: „Cel care în viaţă a avut o conştiinţă curată aşteaptă liniştit deznodământul vieţii, pe când cel care nu a ascultat de glasul conştiinţei sale şi a făcut cuiva vreo nedreptate, se deşteaptă adesea în somn, ca pruncii, tremură de frică şi trăieşte în deznădejde“.

Cutia neagră a memoriei

Conştiinţa este duhul divin sădit de Dumnezeu în om ca să-l mustre pentru relele săvârşite şi să-l determine astfel să înceteze cu ele, ca şi pentru binele pe care ar fi putut să-l săvârşească şi l-a trecut cu vederea. Fericitul Augustin, ca unul care a fost un mare păcătos, înainte de a se converti şi care a experimentat el însuşi ce însemna neascultarea de conştiinţă scrie: „Omule poţi fugi de toate, numai de conştiinţa ta nu. Intră în casă, odihneşte-te în pat, retrage-te înăuntrul tău, nici un loc nu vei afla unde să te ascunzi dacă păcatele te vor roade“.

Păcatul rămâne înregistrat pentru veşnicie în conştiinţa omului. Am putea compara înregistrarea relelor săvârşite de om cu aceea a kilometrilor parcurşi de un automobil sau cu cutia neagră a unui avion. Deci, tot ceea ce facem se înregistrează automat pe contorul veşniciei, care este cugetul nostru. Numai că amintirile sunt trecute din conştient în subconştient şi sunt păstrate acolo ca într-un depozit având impresia că s-au pierdut, iar spre finalul vieţii se produce o adevărată erupţie, când amintirile trec din subconştient în conştient şi aşa se explică de ce adesea bătrânii nu-şi mai amintesc ce au consumat la cină, dar îşi amintesc perfect ce au făcut cu 40-50 de ani în urmă.

Aşadar, imediat ce am săvârşit o faptă, bună sau rea, s-a şi înregistrat pe contorul conştiinţei şi nu se mai şterge de acolo decât cu lacrimi sincere de pocăinţă. Altfel, rămâne acolo ca mărturie împotriva noastră, dovedindu-ne vinovăţia care a fost adesea camuflată de masca pe care am purtat-o, ca la teatru, în societate.

Negustorie duhovnicească

Mai trebuie reţinut că acest contor divin, conştiinţa, se va deschide imediat ce păşim în lumea de dincolo, întocmai ca şi cutia neagră a avionului. Acest aşa-zis contor divin mai are o însuşire extraordinară şi anume aceea că nu înregistrează doar ceea ce văd oamenii, ci mai ales ceea ce vede Dumnezeu.

Pe cei ce cugetau cele rele în inimile lor i-a văzut doar Hristos-Dumnezeu care le-a şi reproşat păcatul cu scopul de a-i determina să se pocăiască. Văzând deci care sunt urmările tragice ale neascultării de glasul conştiinţei ne întrebăm ce să facem ca să ne împăcăm cu ea? Metoda cea mai bună este de a o supune unui control riguros, ştergând-o de praful păcatelor şi spălând-o periodic în baia mărturisirii.

Sfinţii Efrem Sirul şi Ioan Scărarul ne sfătuiau să lucrăm în viaţa duhovnicească precum negustorii de bunuri care-şi fac zilnic balanţa de câştig şi pierderi, ca să nu se ostenească în zadar. Mai presus de toate să nu uităm că Dumnezeu vede în inima noastră şi să ne înfricoşăm la gândul că pe contoarul divin se află scrisă sentinţa noastră de condamnare la moarte veşnică sau mult meritata recompensă.

Potirul cu sânge aburind

Istoricul Eusebiu de Cezareea ne relatează cutremurătorul caz al împăratului din Constantinopol, pe nume Constant, unul din urmaşii lui Constantin cel Mare (sec.IV), care, la moartea tatălui său, de teamă ca fratele lui, Teodosie, să nu-i ia scaunul de domnie l-a obligat să se călugărească, ceea ce s-a şi făcut, iar după o vreme a fost făcut diacon. În pofida acestui fapt, l-a îndemnat diavolul să-şi ducă răutatea până la capăt şi, într-o zi, l-a ucis. După o vreme, împăratul a început să aibă crunte mustrări de conştiinţă urmate de coşmaruri, mai ales în timpul nopţii, încât nu se mai putea odihni. De îndată ce aţipea, îi apărea înaintea ochilor fratele său îmbrăcat în veşmintele diaconeşti care ţinea în mână un potir plin cu sângele său aburind şi care-l îmbia zicându-i: „ia frate şi bea! Satură-te de sângele meu!“.

Îngrijoraţi de sănătatea stăpânului lor, slujitorii i-au amenajat dormitorul în alt loc, dar pretutindeni se repeta la infinit scena oribilă încât, nemaiputând suporta mustrările de conştiinţă, şi-a pus capăt zilelor. z