Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Iertarea și vindecarea presupun conlucrare cu harul divin

Iertarea și vindecarea presupun conlucrare cu harul divin

Un articol de: Pr. lect. dr. Alexandru-Corneliu Arion - 01 Sep, 2019

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său din toată inima.

Dacă ne-am face fiecare dintre noi un examen de conștiin­ță, am observa că nu luăm în seamă, întâi de toate, ceea ce este esențial: datoria noastră față de Dumnezeu. Zicem că Dumnezeu ne iartă, că este bun, Mult-milostiv, și suntem concen­trați mai mult asupra datoriei semenilor față de noi și a noastră față de ei.

Pedagogia cuvintelor unei parabole

Să luăm aminte la primele cuvinte ale Domnului din parabola de astăzi (Matei 18, 23): „Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale”. Adesea, parabolele rostite de Domnul Hristos ilustrează mai degrabă nu ce este Împărăția cerurilor (pentru că ce este ea nu vom înțelege decât atunci când vom intra în ea), ci mai ales cum se ajunge acolo. Astfel, trecem, de regulă, foarte ușor peste verbul „a se socoti”, căci în limba română „a se socoti” înseamnă a regla ceva între tine și cealaltă parte. Dar aici nu este vorba doar de sensul acesta. În originalul grecesc, aici avem cuvântul „logon”, care ne trimite cu gândul la Logos-ul, la Cuvântul, la Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 1). Astfel pătrundem mai profund textul pentru a putea înțelege ceea ce pare ușor de înțeles doar la prima vedere. Socotirea sau judecata se face prin Logos, prin Rațiunea dumnezeiască, prin Fiul lui Dumnezeu Cel din veșnicie, care, întrupându-Se, devine Iisus Hristos.

Omul, de unul singur, nu putea să se împace cu Dumnezeu. De aceea a fost nevoie de Logos, de una dintre Persoanele Sfintei Treimi, ca să vină și să restaureze ceea ce omul a stricat. Însă El nu face aceasta singur, ci împreună cu noi, plecând de la asumarea firii noastre.

Iertarea unei datorii de neimaginat

Omul împărat, din parabolă, icoană a Tatălui ceresc, se soco­tește cu slugile sale. Se găsește un om, o slugă, care avea o datorie de 10.000 de talanți. Ai zice: cum e posibil să facă cineva o datorie atât de mare, de vreme ce vorbim despre o sumă colosală: circa 600.000 kg de argint! Ne dăm seama totodată că acel om nu era o slugă oarecare. Era o slugă harnică, căci muncea de mult timp, de vreme ce putuse să facă un „credit” atât de mare la stăpân.

Ce observăm? Împăratul dă ordin imediat ca el, soția și copiii lui, dimpreună cu bunurile lor, să fie vânduți pentru a se plăti datoria. Dar slujitorul cade la pământ și cu lacrimi în ochi îl imploră pe stăpân să-l mai îngăduie. Se roagă cu stăruință și cu lacrimi. Și ce obține? Primește grațierea, ștergerea datoriei lui și a pedepsei care ar fi urmat. De-abia ieșit de la stăpân și grațiat de marea povară a acestei datorii colosale, el vede însă pe alt confrate, slujitor împreună cu el la același stăpân, care avea o datorie de 100 de dinari. Un dinar era, în principiu, plata pe o zi de muncă. Ceea ce face el este ceea ce facem foarte mulți dintre noi. De ce a rostit Domnul această pildă și a pus cifra de 10.000 de talanți? Pentru a arăta că de-a lungul unei vieți ni se iartă o datorie atât de mare. Ea ni se iartă însă doar dacă cerem! Iar noi ce facem în schimb? Cum primim această iertare? Ni se pare, ca și ingratului din pildă, că este normal s-o primim, că doar de aceea este Dumnezeu, zic unii, să ierte la infinit!

Răsplata ingratitudinii

Ar putea părea că această pildă scoate în evidență un segment minor al omenirii nerecunoscătoare. În romanul Însemnări din subterană al lui Dostoievski este redată o discuție dintr-un grup de prieteni, pe tema calităților care îl definesc pe om. Iar eroul, surprinzător, decretează: „Să presupunem, domnilor, că omul nu este un imbecil. Dar, dacă nu e imbecil, atunci este îngrozitor de nerecunoscător. Ba chiar aș putea spune că cea mai bună definiție a omului ar fi: făptură bipedă și ingrată (homo ingratus)!” Deși primim bunuri mai mari chiar decât îngerii, noian de binecuvântări, cu toate acestea, când suntem puși la încercare, reacționăm ori față de Dumnezeu, ori față de semeni, mai mult sau mai puțin cu aceeași ingratitudine.

Slujitorii care au fost martori ai acestui act de nerecunoștință se duc la stăpân să-l înștiințeze, iar împăratul, îngrozit și el, îl cheamă pe slujitorul nedrept și îi adresează cuvinte nemiloase: „Slugă vicleană!”, epitet ce ilustrează fățărnicia cu care acesta s-a prezentat inițial înaintea stăpânului.

Iertarea din inimă rodește pace cu semenii și cu Dumnezeu

Cuvintele ultimului verset sunt o atenționare severă adresată tuturor celor care vor asculta această pildă până la sfârșitul veacurilor: „Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre (apo ton kardion)”. Atunci când cineva spune că încearcă să ierte, dar oricât s-ar strădui nu poate uita, se împiedică de acest lucru, greu de realizat omenește: iertarea din inimă. Dar ce este „inima” după Sfinții Părinți? Este locul, casa lui Dumnezeu. Trebuie așadar să coborâm în inimă, în acest locaș al lui Dumnezeu din noi pentru a scoate de acolo ceea ce este contrar voii Sale iertătoare, pentru a șterge cu buretele tot ceea ce ne-a greșit aproapele nostru, după exemplul Stăpânului, Bunul și Iertătorul Dumnezeu.

Recunoștința, adevărată podoabă a sufletului

Prima însușire a omului adevărat este recunoștința, căci acesta știe să mulțumească în rugăciune. Omul se deosebește de celelalte viețuitoare și prin privilegiul de a fi preot al creației și a-L preaslăvi pe Dumnezeu, cerând binecuvântarea Sa asupra altor persoane și lucruri.

Dacă Îi cerem, Dumnezeu ne oferă fiecăruia dintre noi, ca și slugii viclene, un har, dar acesta nu ne aduce automat iertarea și tămăduirea, căci pentru acestea și noi trebuie să lucrăm. Pe drumul Damascului, zelosului rabin Saul din Tars Domnul Iisus Hristos i se arată și-i dă acest har pregătitor. Ce se întâmplă însă apoi? El se duce în pustia Arabiei, unde, curățindu-se prin post și rugăciune, ajunge după trei ani la cunoașterea lui Dumnezeu, la experiențe mistice, fiind urcat „până la al treilea cer” (2 Corinteni 12, 2).

Harul vindecării nu se dă niciodată de la început, așa cum am fi tentați să credem. Ar fi mult prea ușor să se întâmple așa. Nu ne-ar mai pune Dumnezeu la treabă deloc. Am cere vindecarea și am obține imediat sfințenia! Putem vedea acest aspect și în viețile unor sfinți: ei primesc harul, dar la dobândirea vindecării ajung doar prin trudă multă, prin iubire și multă încredere în Hristos, Mântuitorul și Izbăvitorul lor.

Fie ca toți să ne învrednicim – cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos – a ne afla în starea de har, la care să adăugăm lucrarea noastră, pentru a primi iertarea deplină și a ajunge, astfel, să iertăm fiecare, din inimă, fratelui nostru, pentru a moșteni Împărăția cerurilor. Amin.

Citeşte mai multe despre:   Pilda datornicului nemilostiv  -   predica