Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Împărăția cerurilor, un dar, nu un drept

Împărăția cerurilor, un dar, nu un drept

Un articol de: Silviu Tudose - 14 Apr, 2019

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

După ce în primele două duminici ale postului am fost întăriți în credința ortodoxă, iar la mijlocul lui am primit din puterea Sfintei Cruci, Biserica ne propune ca modele vii ale vieții duhovnicești pe Sfântul Ioan Scărarul, pomenit duminica trecută, și pe Cuvioasa Maria Egipteanca, pomenită astăzi.

Participând la Sfânta Liturghie, constatăm însă că fragmentul din Evanghelie care se citește în cinstea cuvioasei este al doilea, din capitolul al șaptelea al Evangheliei după Luca, care descrie ungerea cu mir a picioarelor Mântuitorului de către femeia păcătoasă, în casa fariseului Simon.

Prima lectură, din capitolul al zecelea al Evangheliei după Marcu, provine din perioada când pomenirea cuvioasei nu era rânduită în duminica a 5-a, adică anterior secolului al XI-lea. Ea făcea parte din cateheza sau învățătura pe care o primeau cei care se pregăteau să fie botezați în Sâmbăta Mare. Pe noi, cei de astăzi, acest fragment din Evanghelie ne pre­gătește pentru Pătimirile și Învierea Domnului.

E evident faptul că Mântuitorul ne spune astăzi, așa cum le-a spus atunci ucenicilor, „cele ce aveau să I se întâmple”: va urca în cetatea Ierusalimului, unde arhiereii și cărturarii Îl vor osândi la moarte, dându-L pe mâna păgânilor, adică soldaților romani, care Îl vor batjocori, Îl vor scuipa și Îl vor biciui, după care Îl vor omorî. Imediat ne spune că „după trei zile va învia”, arătându-ne că niciodată nu trebuie să despărțim taina morții de cea a Învierii Sale.

Citind relatarea Evanghelistului Luca, care reprezintă a treia vestire a Pătimirilor, dar și a Învierii, pe care Mântuitorul o face înaintea ucenicilor Săi, ne-am aștepta ca ucenicii să reacționeze empatic. Mai potrivită ar fi fost reacția pe care o va avea puțin mai târziu Apostolul Toma, care, după ce Mântuitorul le vestise că va pătimi și se ducea să-L învie pe Lazăr, îi îndeamnă pe ceilalți apostoli: „Să mergem şi noi să murim cu El!”. Un îndemn pe care primii creștini chiar l-au înțeles ad litteram, devenind adesea martiri de bunăvoie.

Din păcate, așa cum se întâmplă adesea, oamenii nu reacțio­nează adecvat atunci când Dumnezeu le descoperă anumite adevăruri. Înțelegând eronat cuvintele Domnului, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, îi adresează o rugăminte, atribuită în Evanghelia după Matei mamei acestora, care vădește o urmă de îndrăzneală ce depășea limita bunei cuviințe: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine!”.

Răspunsul la o cerere îndrăzneață

Ca un pedagog desăvârșit, Mântuitorul îi lasă să rostească cererea lor aproape necuviincioasă: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta!”. Nu întâmplător, atunci când i-a ales apostoli pe cei doi, Mântuitorul i-a numit „fiii tunetului” (cf. Marcu 3, 17), știindu-le comportamentul energic și uneori impulsiv. Nu era prima dată când cei doi reacționau așa. Ne amintim că, atunci când samarinenii dintr-un sat nu i-au primit pe cei trimiși de Mântuitorul, Iacov și Ioan erau în stare să ceară de la Dumnezeu „să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut și Ilie” (Luca 9, 54). Cu toate acestea, alături de Apostolul Petru, Mântuitorul i-a avut aproape în toate momentele importante pe cei doi fii ai lui Zevedeu, întărindu-le credința și mizând pe râvna lor.

Acum îi lasă să spună ce vor, așa cum ne lasă și pe noi, cei care adesea ne adresăm Domnului cerându-i lucruri care nu se cuvin. Însă, de fiecare dată, Domnul ne arată, așa cum le-a răspuns și celor doi: „Nu știți ce cereți!”.

Că așa era, ne-o demonstrează și faptul că atunci când Mântuitorul îi întreabă dacă pot bea paharul pe care El îl bea și se pot boteza cu botezul cu care Se va boteza, referindu-se la sufe­rințele și la Moartea Sa pe Cruce, ei răspund fără ezitare: „Putem!”. Același răspuns pe care l-a auzit Domnul de la poporul Său și atunci când se pregătea să le trimită cele zece porunci, prin Moise: „Toate câte a zis Domnul vom face și vom fi ascultători!” (Ieșirea 19, 8). Oare nu ne regăsim de multe ori în cuvintele de făgăduință atunci când ne adresăm lui Dumnezeu, promițându-i că vom face lucruri bineplăcute Lui și, asemenea poporului iudeu, nu ne ținem de cuvânt?

Mântuitorul nu-i contrazice pe apostoli, profețindu-le sufe­rințele pe care aveau să le îndure cei doi: Iacov avea să fie decapitat din porunca regelui Irod Agripa, iar Apostolul Ioan avea să sufere chinuri în închisoare, fiind apoi exilat în insula Patmos, unde a și murit. În același timp, înțe­legem din cuvintele Mântuitorului că le-a prorocit și că vor rămâne ucenici ai Săi până la sfârșitul vieții, chiar dacă vor avea parte de încercări. O încurajare și pentru noi, să nu deznădăjduim când avem parte de suferințe sau când suntem cople­șiți de ispite.

Modelul dumnezeiesc de a conduce în lume

Discuția cu cei doi ucenici se încheie în momentul în care Mântuitorul le spune că a sta de-a dreapta sau de-a stânga Sa în Împărăție nu reprezintă un drept al cuiva, care se consideră vrednic de această onoare, ci este un dar pe care îl primesc cei considerați vrednici de Însuși Dumnezeu. Reținem din schimbul de cuvinte că Mântuitorul mustră ambiția celor doi de a fi privilegiați în Împărăție, pe care o înțelegeau greșit, ca fiind una lumească, asigurându-i de faptul că vor fi vrednici de a primi martirajul, dovedindu-și până la sfârșit credința.

Dacă Iacob și Ioan au reacțio­nat lumește, nici ceilalți zece nu s-au lăsat mai prejos, fiindcă auzind cele spuse, „au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan”. Era, oare, îndreptățită această mânie? Sau ea venea din invidia care i-a cuprins, fiindcă fiecare poate și-ar fi dorit să fie mai mare și, de fapt, toți sufereau de aceeași boală, adeverindu-se cuvintele Apostolului Pavel adresate romanilor: „Oricine ai fi, o, omule, care judeci pe altul, ești fără cuvânt de răspuns, fiindcă, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, fiindcă aceleași lucruri faci și tu care judeci” (Romani 2, 1).

Din nou, Mântuitorul dă dovadă de înțelepciune dumnezeiască și, prin ceea ce spune, îi vindecă pe cei doi de mândrie și slavă deșartă, iar pe ceilalți zece de invidie și mânie. Mai întâi, îi cheamă la El, făcându-i să stea împreună în jurul Lui, așa cum ar trebui să facem toți când izbucnesc conflicte în familiile sau comunitățile din care facem parte.

Le arată apoi că modelul lumesc al cârmuitorilor nu trebuie urmat și de cei care sunt ucenici ai Domnului: „Între voi nu trebuie să fie așa, ci cel care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor”. Iar ca să întărească îndemnul, rostește cuvintele cu care se încheie pericopa de astăzi, dându-se pe Sine exemplu și prevestind încă o dată Pătimirile Sale: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.

Pentru retrăirea momentelor acestei Răscumpărări, care va începe peste puțin timp, după Intrarea Domnului în Ierusalim, ne pregătim în această duminică, încercând să nu cădem în ispita slavei deșarte, dar nici a invidiei și a mâniei, asemenea ucenicilor, având-o ca exemplu de smerenie și de pocăință sinceră pe Cuvioasa Maria Egipteanca.