Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Iubirea vindecă, legalismul ne anulează ca oameni

Iubirea vindecă, legalismul ne anulează ca oameni

Un articol de: Pr. Ioan Forga - 08 Dec, 2019

Duminica a 27-a după Rusalii (Vindecarea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.

„Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia. Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 1-2).

Cu aceste cuvinte și-a început Mântuitorul nostru Iisus Hristos o lungă cuvântare, ținută cu puțin timp înainte de vindecarea femeii gârbove, sâmbăta în sinagogă, minune pe care ne-a reamintit-o Evanghelia duminicii de astăzi. Mustrarea mai-marelui sinagogii și prin el a tuturor celor care au fost de față la tămăduirea femeii aduce din nou în fața noastră starea de foarte gravă boală a sufletului, numită fățărnicie, ipocrizie sau fariseism. Mântuitorul ne avertizează să ne ferim de fățărnicie și o mustră pe față, cu multe prilejuri, dar oare care ar fi starea opusă acesteia, plăcută lui Dumnezeu? Dacă trebuie să ne ferim de ipocrizie, ce ar trebui să îmbrățișăm în schimb? O lămurire în acest sens este dialogul purtat de către Mântuitorul cu viitorii apostoli Filip și Natanael. Despre Natanael, adus de către Filip la Domnul, Iisus spune: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” (Ioan 1, 47). Dumnezeu își dorește deci oameni cu sufletele curate, lipsite de vicleșug și falsitate. 

O minune care descoperă adâncul inimilor

Femeia gârbovă a fost vindecată de Mântuitorul în mod provocator sâmbăta. Evident că putea fi vindecată și în altă zi, așa cum și încearcă să argumenteze mai-marele sinagogii. Argumentul în sine nu este fals. Falsă este starea din sufletul acestuia, lipsa de compasiune și dragoste față de femeia aflată în suferință. Dacă Iisus ar fi vindecat-o în altă zi, n-ar fi existat probabil reacția fățarnică condamnată fără echivoc de către El. Înțelegem de aici că provocarea intenționată a reacției mai-marelui sinagogii are în spate dorința Mântuitorului de a da pe față ce era ascuns în sufletul multora din cei de față: fățărnicie și vicleșug, lipsă de dragoste și compasiune pentru omul suferind de lângă ei. Și pe noi, cei de azi, ar trebui să ne cutremure cuvintele Domnului: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere și nimic ascuns care să nu se cunoască”.

Ne este de folos să zăbovim puțin asupra felului în care Mântuitorul își formulează mustrarea: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). Pentru un animal care îmi aparține, am compasiune și mă îngrijesc de el chiar și în ziua când n-ar trebui să lucrez, însă pentru un om care suferă lângă mine nu aplic același raționa­ment, ci invoc ca motivație ziua odihnei, ca să nu-mi pese de el. Aplicăm deci un dublu standard: pentru ce este al meu fac derogări și pogorăminte, însă pentru ce consider că nu mă privește îmi găsesc justificări ca să nu mă implic, pentru a scăpa de responsabilitate.

Poate unora dintre noi li se pare că atitudinea și mustrarea din discursul Mântuitorului sunt dure. Să nu uităm însă că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Întruparea și lucrarea în lume a Fiului lui Dumnezeu sunt toate din dragoste față de om, din dorința de a-l mântui. Și mustrarea din duminica de astăzi, care unora li s-ar părea rece și tăioasă, tot din dragoste și compasiune față de omul bolnav sufletește este făcută. Dovadă că așa a fost înțeleasă această lucrare încă din vremea Sfinților Apostoli este și felul în care este precedată relatarea Sfântului Luca. Înainte să vindece pe femeia gârbovă sâmbăta în sinagogă, Iisus spune pilda smochinului neroditor, care ar trebui să fie tăiat, însă stăpânul amână tăierea cu nădejdea că poate va rodi pe viitor. Și pe noi Dumnezeu încă ne așteaptă să rodim. Până când? Până la ultima suflare.

Gârbovirea trupească și gârbovirea sufletească

Dacă trupește numai puțini oameni suferă de gârbovire, ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva gârbovirea sufletească este o boală care poate ne-a cuprins și pe noi? Și, dacă ne aflăm în ea, să nu uităm că Domnul așteaptă întoarcerea noastră, așa cum am și spus mai sus, că stăpânul nu taie încă smochinul neroditor, ci așteaptă cu nădejde să aducă rod.

Revenim acum la felul în care Mântuitorul mustră atitudinea fățarnică, ipocrită. Este oare plăcut lui Dumnezeu ca pentru ce este al meu (familie, gospodărie, proprietate privată) să fac derogări și pogorăminte, însă pentru ce consider că nu mă privește (copii și bătrâni săraci, bolnavi și oameni în suferință) îmi găsesc justificări ca să nu mă implic, să mă absolv de responsabilitate? Răspunsul este evident: nu.

Ca să înțelegem mai bine aceasta, ne este de folos să ne reamintim prin ce anume ar trebui să se deosebească un creștin, un ucenic al Domnului, de ceilalți oameni. Oare semnele exterioare (săvârșirea semnului Crucii, icoanele din casă, mersul la biserică etc.) sunt suficiente? Răspunsul pe care ni-L dă Mântuitorul este unul foarte limpede: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Dragostea milostivă este, deci, ceea ce ar trebui pe noi, creștinii, să ne definească în fața întregii lumi. Evident, ținând seama și de celelalte aspecte ale vieții creștinești. Dar mai întâi dragostea! Și, să nu uităm, dragostea milostivă față de aproapele nu este o opțiune de care să ținem cont din când în când. Este criteriul Judecății lui Dumnezeu, așa cum citim în Evanghelia după Matei, la capitolul 25.

Dublul standard ne face inumani

Acum probabil ne întrebăm cu toții: ce să facem pentru a ne vindeca de gârbovirea sufletească? Primul pas este să analizăm sincer viața noastră. Să vedem dacă nu cumva avem și noi momente sau stări în care suntem indi­ferenți la suferința și durerea celui de lângă noi. Cum ne putem noi bucura de multe lucruri care ne prisosesc în viața de zi cu zi, în timp ce aproapele nostru suferă? Cum pot eu, de exemplu, să mănânc cu familia mea duminica pe săturate și să-i mul­țumesc lui Dumnezeu pentru asta, iar din prisosul meu să nu dau celor lipsiți, ci să pun deoparte pentru anii viitori, ca bogatul nebun căruia i-a rodit țarina? Cum pot eu să cheltui pentru copiii mei, pentru hăinuțe și jucării în abun­dență, iar la alți copii sărmani să nu mă gândesc? Cum poate fi atâta fățărnicie în sufletul meu? Pentru copilul meu, casa mea, mașina mea, este justificată orice cheltuială, iar pentru aproapele aflat în sufe­rință, căruia de multe ori îi lipsește strictul necesar, nu mai sunt la fel de darnic? Faptul că de multe ori se întâmplă așa arată fățărnicia și ipocrizia noastră. De câte ori cheltuim mulți bani pentru hobby-uri și divertisment, găsindu-ne tot felul de argumente, iar pentru cei săraci, suferinzi și lipsiți nu mai găsim aceleași argumente. Adică aplicăm un dublu standard, ca mai-marele sinagogii din duminica de astăzi. Prin această mustrare adresată mai-marelui sinagogii, Mântuitorul ne are în vedere de fapt pe noi toți, arătând dragostea Lui față de noi, dorința Lui ca să fim conștien­ți că viața noastră creștinească trebuie să aducă roade, care se văd în primul rând prin dragostea milostivă față de toți cei în suferință, asemenea femeii gârbove de astăzi.

Și pentru că toți ne dorim un îndemn practic cât mai clar, care să ne călăuzească în viață, să luăm aminte la îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul, către cei care veneau la Iordan să se boteze: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 7-11). Amin!

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Vindecarea femeii gârbove