Moartea şi planurile de dezvoltare

Evanghelia duminicii a XXVI-a după Rusalii

(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

Luca 12, 16-21

16. Şi a spus (Iisus) această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.

17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?

18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;

19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?

21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

În câteva duminici din această perioadă, la Sfânta Liturghie sunt rânduite pericope evanghelice care, direct sau indirect, îndeamnă la milostenie, înfăţişând ispitele bogăţiei şi păcatele indiferenţei faţă de semeni, ca de exemplu: pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (duminica a 22-a după Rusalii), pilda samarineanului milostiv (duminica a 25-a după Rusalii), pilda cu dregătorul bogat (duminica a 30-a după Rusalii) etc. Între ele, această duminică, a 26-a după Rusalii, care ne vorbeşte despre bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina, bogat care, făcându-şi planuri de lărgire a hambarelor şi de vieţuire în huzur, a auzit aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“.

Preocupările bogaţilor

De ce Dumnezeu a rostit această înfricoşată sentinţă, nu este greu să ne dăm seama: bogatul din pildă era lacom, zgârcit şi egoist, căci se gândea numai la sine. Semenii, săracii, necăjiţii etc. nu existau pentru el. Vorba unui comentator biblic (Bengel), citat de părintele profesor Vasile Mihoc: „Pauperum nulla mentio“- „Despre săraci, nici o menţiune“.

Cu toate acestea, să nu vă aşteptaţi acum să vorbim cu vehemenţă împotriva bogăţiei, a lăcomiei şi a zgârceniei. Motivul? Cei care ar trebui să audă astfel de înfierări nu prea sunt în sfânta biserică, ci cu totul prin alte părţi şi nici nu se omoară cu lecturile folositoare sufletului. Se pare că bogaţii zilelor noastre n-au deloc timp de sfintele slujbe, fiind ocupaţi şi preocupaţi doar cu lărgirea hambarelor… Asta nu înseamnă, însă, că dumneavoastră şi noi, care frecventăm biserica, nu mai avem nimic de făcut în privinţa milosteniei, altruismului, cumpătării etc. Doamne apără-ne de asemenea gânduri! Dar, din moment ce citim aceste rânduri şi, mai ales, dacă mai şi ţinem legătura cu Biserica, înseamnă că ne mărturisim implicit disponibilitatea să trecem în practică învăţăturile Sfintelor Evanghelii.

Viaţa nu stă în numărul zerourilor din cont

Aşadar, atenţie la mesajul pildei de azi: ce avem de făcut? Mai întâi să luăm seama că înainte de textul pericopei propriu-zise, începând cu versetul al 16-lea, citim un alt cuvânt al Mântuitorului, în versetul al 15-lea, care credem că reprezintă cheia înţelesului a ceea ce urmează: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“. Am subliniat aceste ultime cuvinte, pentru a zăbovi câteva clipe asupra lor. „Viaţa nu stă în prisosul avuţiilor…“ Adică, munca, gândurile şi frământările noastre nu trebuie să se concentreze asupra agonisirii, fără limite, a bunurilor materiale. Viaţa şi fericirea, adevărata viaţă şi fericire, nu stau în hambare şi ziduri, nici nu-şi au temelia, să iertaţi c-o spunem direct, în „valută forte“.

Dar, atunci, care este temelia adevăratei vieţi? Răspunsul nu are nevoie decât de un singur cuvânt: Hristos. Ne-o spune inspirat Sfântul Apostol Pavel: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Cor 3, 11). Cine ia aminte la Hristos şi Evanghelia Sa, va „zidi“ cele învăţate de la El, adică va îmbogăţi comoara sufletului, nu pe cea a trupului, grijindu-se să fie cumpătat, milostiv, altruist şi chiar jertfitor, la nevoie.

Din păcate, nu numai cei absenţi de la biserică, ateii etc., ci şi cei care se declară creştini şi-L recunosc pe Hristos ca Temelie a vieţii, nu zidesc cu adevărat la mântuirea sufletului. Acelaşi Sfânt Apostol Pavel descrie admirabil feluritele „zidiri“ ale oamenilor: „Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi Ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit…“ (I Cor. 3, 12-15). „Ziua Domnului“, adică ziua judecăţii. „Focul“ – judecata propriu-zisă. Iată, pe de o parte, aur, argint, pietre scumpe – elemente care trecute prin foc nu se nimicesc, pe de altă parte, lemne, fân, trestie – care, se ştie, nu rezistă la proba focului.

Ochelari cu tâlc

Cât de preţioase sunt aceste explicaţii ale Evangheliei pe care le face pentru noi Sfântul Apostol Pavel! Îmbogăţirea noastră trebuie să aibă în vedere, aşadar, aurul, argintul şi pietrele scumpe ale faptelor bune, nu lemnele, fânul şi trestia lăcomiei, egoismului, zgârceniei, irosirii timpului şi al celorlalte apucături asemenea lor, pe care sărmanul bogat din evanghelia acestei duminici le avea din belşug.

Să nu-l arătăm pe bogat foarte tare, însă, cu degetul! Poate că unii dintre noi nu sunt prea departe de el…

Ia să ne răspundem, de pildă, la câteva întrebări: cât timp acordăm noi agonisirii „aurului“ faptelor bune, lucrând la ceea ce este cu adevărat folositor pentru semeni? Nu cumva adunăm deocamdată „lemnele“ bunurilor trecătoare, amăgindu-ne că mai avem încă vreme destulă de trăit pentru a ne ocupa de cele mântuitoare? Nu cumva suntem ispitiţi, orbiţi chiar, doar de agonisirea şi puterea banului şi nu mai vedem sărăcia şi suferinţele din jurul nostru? Pentru a ne răspunde acestor întrebări, socotim de mare ajutor două istorioare scurte.

În prima, ni se spune aşa: un creştin, ştiindu-l pe unul împătimit după bani, i-a făcut cadou o pereche de ochelari, care, în loc de sticle, avea două monede de aur. „De ce-mi dai aşa ceva?“, a întrebat respectivul. - „Să-i pui la ochi“.

- Dar nu văd nimic“. - „Nici când urmăreşti doar să te îmbogăţeşti nu vezi nimic. Monedele te orbesc!“

În a doua, se zice că un om bogat călătorea pe o corabie, având la sine mult aur. S-a stârnit, însă, o furtună şi s-a organizat mutarea tuturor în nişte bărci, deoarece corabia se spărsese şi urma să se scufunde. Bogatul şi-a legat tot aurul într-un brâu şi s-a încins cu el. S-a aruncat apoi într-o barcă de salvare. Malul nu era prea departe. Fiind însă prea mulţi în barcă, aceasta s-a scufundat. Toţi au putut înota până la mal, afară de el. Greutatea cu care era încins l-a tras la fund. N-a avut până în ultima clipă tăria de a se hotărî să-şi dezlege brâul cu aur şi s-a înecat o dată cu el…

Iubiţi fraţi, călători şi noi pe marea acestei vieţi, ne rugăm Domnului să ne ajute să ajungem la malul mântuirii, descătuşaţi de toate ispitele materiale ce ne-ar putea scufunda! Amin.