Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică O paradoxală lecție de filantropie

O paradoxală lecție de filantropie

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă - 14 Feb, 2016

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El, însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Așteptarea unui Mân­tuitor a fost ideea centrală a credinței poporului evreu. În venirea unui izbăvitor au crezut și alte popoare antice, chiar dacă această credință nu a constituit esența religiilor lor. Avraam, părintele credinței, a primit promisiunea de la Dumnezeu că în el „se vor binecuvânta toate neamurile pământului" (Gen. 12, 4) și că prin neamul său se vor binecuvânta toate popoarele pământului, pentru că a ascultat glasul lui Dumnezeu (Gen. 22, 18). Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, într-unul din psalmii săi, prorocul David va scoate în evidență faptul că Mesia nu va fi unul limitat la națiunea evreiască, ci „Se vor binecuvânta întru El toate neamurile pământului, toate neamurile îl vor ferici pe El" (Ps. 71, 18). Iar profetul Isaia avea să spună: „toate marginile îndepărtate ale pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru" (Isaia 52, 10).

Hristos Domnul este Mântuitorul lumii, nu doar Mesia al evreilor

Dacă acceptăm ideea că Dumnezeu a creat cerul și pământul și toate cele care se găsesc într-însele, este greu să înțelegem că acest Dumnezeu va face de-așa manieră, încât numai un popor să se mântuiască, limitând celorlalte popoare accesul la posibilitățile mântuirii. Dacă Dumnezeu se va îngriji să dea un Mântuitor, Fiul Celui Preaînalt (Lc. 1, 32), Acela va fi Mântuitorul lumii, nu doar al unui singur popor.
De-a lungul istoriei, din cauza condițiilor în care au trăit, evreii au început să limiteze speranța într-un Mântuitor universal la înțelegerea că acesta va fi un Mesia exclusiv al evreilor. Umilirilor de ordin istoric și social, evreii le-au opus, cel puțin la nivel psihologic, satisfacția-sindrom a mândriei religioase: erau popor ales, făceau distincție între mâncărurile curate și cele necurate și așteptau un Mesia biruitor peste toate neamurile, care urma să stăpânească popoarele mai ceva decât David din secolul al X-lea î.Hr. Considerau că celelalte popoare erau câini spurcați cu care evreul adevărat nu ar fi trebuit să aibă nici o legătură. În ciuda faptului că, vrând-nevrând, se găseau în relații diverse cu neevreii, evreii tradiționaliști nu puteau ieși din mentalitatea pe care, în mod eronat, și-o creaseră, atât cu privire la Mesia, cât și cu privire la vecinii neevrei. În această mentalitate fuseseră crescuți, de la întoarcerea din exilul babilonian, și nu o puteau părăsi. La rândul lor, neevreii, după Alexandru Macedon (secolul al IV-lea î.Hr.) și, mai ales, după cucerirea romană (anul 63 î. Hr.), se găseau din ce în ce mai mulți printre populațiile evreiești. Aveau și aceștia idiosincraziile lor cu privire la modul de comportare al evreilor față de ei. Atitudinea lor față de evrei era însoțită de o aroganță, nu de ordin psihologic și religios, cum era în cazul evreilor, ci de faptul că ei erau fie cetățeni romani, fie erau favorizați de autoritățile civile romane. Așadar, atât evreii, cât și neevreii aveau cercurile lor oarecum închise în care trăiau, conviețuind unii cu alții în limitele pe care le constituiau propriile lor discordii colective sau individuale.

Relația lui Iisus cu neevreii

În acest context social și într-o lume cu o asemenea mentalitate a venit Mântuitorul Hristos. Din interiorul acestei lumi Își recrutase ucenicii care, deși deosebiți de alți evrei, nu depășeau limitele mari ale gândirii tradițional-iudaice. Cum trebuia ca aceștia să fie educați, Mântuitorul a arătat o anumită prudență în a le arăta că, sub anumite aspecte (cele esențiale), oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. În procesul de instruire a ucenicilor pentru misiune, Mântuitorul a ținut cont, în mare parte, de contextul în care se găsea: a respectat prescripțiile fundamentale ale Torei, dar a criticat și a încălcat obiceiurile care nu aveau nici o legătură cu Tora, dar deveniseră „tradiție" cu autoritate. Una dintre aceste „tradiții" era și relația cu neevreii. Ucenicii, se pare, depășiseră sau nu această „tradiție".
Din câte știm, Mântuitorul Hristos a avut parte de neîncredere și de ostilitate din partea autorităților religioase, a partidelor politice și chiar a lui Irod Antipa, în tetrarhia căruia locuia. După ce Irod l-a executat pe Sfântul Ioan Botezătorul, începuse să arate curiozitate cu privire la identitatea lui Iisus. Credea chiar că Iisus ar fi Ioan pe care el îl executase și care ar fi înviat. La rândul lor, fariseii și susținătorii lui Irod au făcut sfat cu intenția de a-L pierde pe Iisus (Mc. 3, 6).
Toate aceste forme de ostilitate L-au făcut pe Iisus să-Și ia anumite măsuri de precauție. Uneori S-a retras în singurătate, alteori a mers în ținuturile care nu se găseau sub cârmuirea lui Irod Antipa, cum ar fi Cezareea lui Filip și în ținuturile Tirului și ale Sidonului. El știa care avea să fie sfârșitul Său pământesc, dar nu voia să fie anticipat, ci să aibă loc atunci când considera că a făcut toate ca mesajul Lui să fie cât mai bine receptat.
Minunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei la capitolul 15, versetele 21-28, s-a petrecut în ținutul Tirului și al Sidonului. Iisus a ajuns în acele regiuni, ieșind din locul unde tocmai avusese o discuție contradictorie cu fariseii și cărturarii veniți (probabil la Capernaum) special pentru El. Iisus a mers, așadar, în regiunea nord-vestică a Galileii, care nu se găsea sub autoritatea lui Irod, ci făcea parte din Sirofenicia, supusă conducerii Siriei. De acolo, Iisus a putut să afle intențiile cu care venise în Galileea de la Ierusalim o delegație formată din farisei și cărturari, care-L căutau (Mat. 15, 1), a scăpat pentru o vreme de intențiile lui Irod, a putut să dea ucenicilor anumite învățături într-un mediu unde nu erau asaltați de mulțimi, mediu format din neevrei, unde ucenicii aveau de învățat dintr-o experiență nouă. Iisus putea, în egală măsură, să culeagă primele roade, care să anunțe Biserica din interiorul neamurilor păgâne. De reținut că, în prima sa călătorie misionară, Sfântul Pavel a găsit în Tir ucenici ai Domnului (Faptele Ap. 23, 3-4).

Cele mai vechi orașe feniciene

Tirul și Sidonul făceau parte din acele regate-cetăți de la țărmul Mării Mediterane celebre în Antichitate. Tirul a fost întemeiat cu peste 2.000 de ani î.Hr. Între anii 1000 și 500 î.Hr., el era considerat perla orașelor feniciene, din păcate politeiste, ele însele vestite pentru activitatea maritimă și prosperitatea lor. Orașul Tir este menționat frecvent de profeții Vechiului Testament, regii David și Solomon având relații deosebite cu regele Tirului. În secolul al VIII-lea, voind să continue bunele relații cu Tirul, regele Israelului Ahab s-a căsătorit cu Izabela, fiica regelui Tirului. În vremea stăpânirii persane, negustorii din Tir desfășurau activități comerciale în Ierusalim, unde aveau o adevărată colonie. Importanța economică a Tirului a fost atât de mare, încât impozitul pentru templu, chiar în vremea lui Iisus, se plătea în moneda Tirului. Orașul Tir avea o activitate comercială celebră în Marea Mediterană. Locuitorii din Tir și din alte localități feniciene au fondat colonii în Africa de Nord (Cartagina), în Spania (Tarsis) și în Sardinia. Orașul avea să fie cucerit de Alexandru cel Mare în anul 332 î.Hr. În felul acesta, populația orașului și a împrejurimilor acestuia va deveni o populație elinofonă.
Tirul, Sidonul și ținuturile stăpânite de regii acestor orașe reprezentau teritorii unde locuiau oameni cu o gândire mai liberă, poate mai receptivă, dar nicidecum fanatică. Nu este exclus ca pentru acest motiv profetul Ilie să se fi retras la văduva din Sarepta. Așa că venirea Mântuitorului în ținuturile Tirului și ale Sidonului nu era întâmplătoare.
Relatând acest eveniment, Evanghelistul Marcu ne spune că Mântuitorul nu a putut să rămână acolo ascuns (Mc. 7, 24), dimpotrivă, auzind despre El, o femeie de origine sirofeniciană, vorbitoare de limbă greacă, a ieșit (probabil din casa ei) și a început să-L roage stăruitor pe Iisus să-i vindece fiica, rău chinuită de un demon. Iisus nu a răspuns nici un cuvânt strigătelor ei din ce în ce mai insistente. Disperarea și strigătele femeii i-au determinat pe ucenici să intervină pe lângă Iisus ca să-i vindece fiica. Ucenicii depășesc ceea ce tradiția iudaică le recomanda, adică să nu aibă vreun amestec cu neevreii. Se regăsesc însă în ceea ce Moise stipula în Lege, potrivit căreia străinul stabilit într-o comunitate evreiască să nu fie ne­dreptățit. Și totuși, Iisus le răspunde ucenicilor: „Nu sunt trimis decât către oile cele rătăcite ale lui Israel". El voia ca „oile cele pierdute" ale lui Israel să fie găsite, adică voia ca neamul Său să fie încredințat de mesianitatea Sa pentru că din Israel vine mântuirea. De aceea, atunci când i-a trimis pe ucenici la propovăduire, i-a învățat să nu meargă decât la cei de nea­mul lor. Vestirea Cuvântului Evangheliei s-a făcut în etape: întâi poporului evreu, de către Iisus Însuși, apoi la toate nea­murile (Mat. 28, 19-20) de Același Iisus înviat și proslăvit, dar prin misiunea Apostolilor și lucrarea Duhului Sfânt.

Ce medic poate să vindece de demonizare?

Mântuitorul a refuzat orice dialog cu femeia disperată din cauza suferințelor fiicei sale. De data aceasta, Evangheliștii nu ne relatează formele de suferință la care era supusă fiica femeii cananeence. Putem înțelege însă acele chinuri, gândindu-ne la îndrăciții din Gadara și Gherghesa și la tânărul de la poalele Muntelui Tabor, vindecați de Iisus. Evan­gheliștii nu au descris suferințele celor apropiați, ale părinților și rudelor celor posedați de duhuri necurate. Nu este mai mare suferință pentru un părinte care-și vede fiul sau fiica suferind de o boală incurabilă. Nu este exclus ca femeia aceea să fi cheltuit mult la medici pentru vindecarea fiicei sale. Dar ce medic poate să vindece însă de demonizare? Nici unul! Cananeanca simțea că momentul acela reprezenta singura șansă pentru vindecarea copilei sale.
Femeia voia să folosească această șansă, de aceea nu contenea să strige: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine! Fiica mea este rău chinuită de un demon".
Ea I se adresa Mântuitorului cu numele Său profetic (Fiul lui David). Va fi fost numele cu care se adresau nonevreii evreilor sau poate, prin lucrarea Sfântului Duh - Care suflă unde vrea -, femeia aceasta făcea o afirmație pe care nici fariseii, nici cărturarii evrei nu putuseră să o facă? Nu știm, dar ceea ce constatăm din Evanghelie este că unor asemenea insistențe și unei asemenea rugăciuni este greu să le reziste cineva. Când Iisus a intrat în casă, ne spune Evanghelistul, femeia a venit în fața lui Iisus și, în disperarea ei, I-a spus scurt: „Doamne, ajută-mă!"
Dramatismul situației crește atunci când Mântuitorul răspunde femeii cu cuvintele: „Nu se cuvine să iei pâinea și să o arunci câinilor" (Mat. 15, 26). Este denumirea peiorativă, de-a dreptul jignitoare pe care evreul obișnuit o dădea păgânului. Cu toate acestea, departe de a se considera disprețuită și jignită la ea în țară, femeia continuă cu o încredere totală în Cel Care nu era doar evreu, și-I spune: „Da, Doamne, dar și câinii se hrănesc din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Mat. 15, 27).
Deși străină de neamul evreilor, femeia vede în Iisus pe Stăpânul. Auzind că Iisus a venit în ținutul său, femeia și-a transformat necazul în rugăciune. Ea a depășit idiosincrazia dată de originea ei grecească și de faptul că era locuitoare de drept a unui ținut în care veneau fugarii evrei. Iese oarecum din sine și dintr-ale sale spre a-L întâlni pe Singurul capabil să-l învingă pe diavol, pe Iisus, refugiat oarecum din cauza conaționalilor săi. „Ea a ieșit (εξελθουσα) din acel ținut" (Mat. 15, 22), ne spune evanghelistul. Α ieșit din „ținutul" propriei sincrazii spre a se întâlni cu Iisus și cu ucenicii acestuia în spațiul credinței. Aceasta ne confirmă că nu numai disperarea, ci și credința că Iisus este Mesia, Fiul lui David, Stăpânul evreilor și al neevreilor a fost cea care a determinat-o să insiste pentru vindecarea fiicei sale.
Văzând credința și înțe­lepciunea femeii, Iisus i-a spus: „Femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești!" Iar Sfântul Marcu, dând urmare replicii femeii, reproduce cuvintele Mântuitorului în varianta următoare: „Pentru aceste cuvinte, mergi; a ieșit diavolul din fiica ta". Cei doi evangheliști relatează că, într-adevăr, din acel moment diavolul a ieșit din fiica acestei femei.

Femeia cananeancă pătimește rugăciunea

Ca și din alte texte ale Evangheliilor, din acesta vedem puterea dragostei și a rugăciunii, precum și efectul rugăciunii unora pentru alții. Efectul rugăciunii ca expresie a iubirii, nu a complezenței. Femeia nu s-a rugat ca profesioniștii rugăciunii, ci ca pătimitorii acesteia. Femeia cananeancă pătimește rugăciunea, o trăiește până în cele mai intime fibre ale ființei sale. Evangheliile nu ne istorisesc multe întâlniri ale Mântuitorului cu neevreii, dar din cele istorisite constatăm că Iisus nu a avut comportament diferit față de neevrei comparativ cu evreii (exemple în acest sens avem cazul sutașului din Capernaum și al femeii samarinence).
De ce ar fi avut alt comportament față de femeia cananeancă? Nu avea motive. Pe de altă parte, nu a vrut nici să facă pe ,,amabilul" cu o localnică, el care era un fel de migrant. Era, de fapt, Stăpânul. Și s-a comportat ca atare, stimulând femeia să-și arate credința.
În această credință se regăsiseră acum atât femeia, cât și ucenicii lui Iisus. Toți ieșiseră din „ținuturile" lor, din ceea ce-i limita, ca să se regăsească, să se adune în jurul Aceluiași Iisus.
Această „ieșire", atât a unora, cât și a altora, este cheia oricărei comuniuni și înțelegeri interumane. Nu poți intra cu nimeni într-o relație autentică dacă stai „în ținutul tău", apărat (de fapt, izolat, închis, prizonier) de limite puse de alții sau de limitări pe care ți le-ai impus tu însuți din considerente de cele mai multe ori nejustificate. Nici un considerent nu este justificat atâta vreme cât el te împiedică să comunici cu celălalt, cât te împiedică să zidești, ci, mai degrabă, te ține paznic al celor adunate claie peste grămadă de alții în conștiința ta sau a grupului din care faci parte. Nici un considerent privind propria-ți vrednicie nu este justificat, dacă prin vorbă, prin privire, prin gesturi și fapte tu vrei să impui altora propriile-ți limite și limitări drept criterii de comportament și mod de a fi. Singurul Care poate face aceasta este Cel Care a fost, este și va rămâne „Calea, Adevărul și Viața" (Ioan 14, 6) Hristos Domnul.

Primim, atâta vreme cât știm cui ne rugăm

În ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi, mai mari sau mai mici, toți avem nevoie să ieșim din propriile idiosincrazii (date de lumea în care trăim, de propria formație sau de lipsa acesteia, de funcția pe care, vremelnic, o deținem) ca să intrăm în adevărata normalitate, cu conștiința că nu suntem stăpâni, ci că avem toți același Stăpân, așa cum au simțit în ținutul Tirului și al Sidonului atât ucenicii Domnului, cât și femeia cananeancă.
Prin ieșirea în ținutul Tirului și al Sidonului, Mântuitorul a dat o lecție ucenicilor Săi de atunci, după cum dă și ucenicilor Săi de azi, cu privire la ceea ce înseamnă iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu iubește pe toți oamenii.
Femeia cananeancă, despre care o tradiție care-și are originea prin secolul al III-lea ne spune că se numea Iusta, iar fata ei Berenice, a dat o lecție ucenicilor Mântuitorului de atunci, după cum ne-o dă și nouă, celor de azi, cu privire la cum trebuie să credem și cum trebuie să ne rugăm: să credem fără să judecăm credința celor de lângă noi și să ne rugăm încredințați că primim, atâta vreme cât știm cui ne rugăm și de ce ne rugăm.