Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică O priveghere activă

O priveghere activă

Un articol de: Vasile Mihoc - 07 Feb, 2016

Duminica a 16-a după Rusalii
(Pilda talanților)

Matei 25, 14-30

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanți a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat alți doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și a făcut socoteala cu ele. Și, apropiindu-se cel care luase cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat, iată alți cinci talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel cu doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat, iată alți doi talanți am câștigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă! Peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați, deci, de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit , să audă!

Parabola talanților pe care ne‑o prezintă Evanghelia acestei duminici ne arată că, dacă mântuirea este un dar, marele dar al lui Dumnezeu (cf. Efes. 2, 8), pentru dobândirea ei este nevoie și de conlucrarea noastră, de o participare activă din partea noastră, prin care suntem chemați să facem roditor harul primit.

Evanghelia de la Matei cuprinde cinci părţi, fiecare cu câte o secțiune narativă - mai ales, istorisiri ale unor minuni - și cu câte o mare cuvântare a Mântuitorului Hristos. A cincea dintre cele cinci cuvântări este Cuvântarea eshatologică (Mt. cap. 24‑25).

Atunci când Domnul vesteşte dărâmarea Ierusalimului (care se va şi întâmpla la anul 70), ucenicii Săi, punând în legătură această catastrofă cu sfârşitul lumii, Îl întreabă: „Spune nouă, când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” Domnul refuză categoric să răspundă la această întrebare în felul în care aștep­tau ei un răspuns. Ideea esenţială a primei părţi a cuvântării este exprimată în Mt. 24, 36: „Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Răspunsul Său nu se rezumă însă la atât. În partea a doua a capitolului 24 - începând cu verse­tul 37 -, un grup de mici parabole ilustrează ideea că Fiul Omului va veni pe neaşteptate: „De aceea, şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (v. 44). Deci - şi aceasta este o notă nouă în desfăşurarea cuvântării - credincioşii trebuie să fie priveghetori în aşteptarea venirii lui Hristos. Îndemnul la priveghere este exprimat mai întâi în Mt. 24, 42: „Privegheaţi, deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. El revine însă în capitolul următor, ceea ce arată că Evanghelistul are în vedere aceeaşi idee importantă: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt. 25, 13). Pilda cu slujitorul (iconomul) credincios (Mt. 24, 45‑51) arată cum trebuie să fie această priveghere: este vorba de o priveghere activă, de asumarea cu fidelitate a responsabilităţii primite.

În capitolul 25, tema privegherii primeşte noi clarificări: să ne pregătim pentru Parusie, căci există marele pericol ca ea să ne surprindă nepregătiţi (Pilda celor zece fecioare, v. 1‑13); să fim credincioşi şi stăruitori în punerea în lucrare a harului pe care l‑am primit, căci nu vom intra în bucuria eshatologică fără conlucrarea noastră cu acest har (Pilda talanţilor, v. 14‑30); şi, mai ales, să‑i ajutăm pe cei săraci şi necăjiţi, pe aceşti „fraţi prea mici” ai lui Iisus, căci ceea ce le facem lor, lui Iisus Însuşi Îi facem (Pilda cu Judecata cea mare, v. 31‑46).

Temeiuri împotriva mântuirii sola fide

În acest context, apare cu claritate înţelesul pildei din Evanghelia acestei duminici. Pilda talanţilor reia şi dezvoltă ideea privegherii cu credincioşie şi responsabilitate, ilustrată deja prin Pilda iconomului de la sfârşitul capitolului anterior. În amândouă aceste pilde sunt puse faţă‑n faţă comportarea şi apoi răsplata „slujitorului credincios” sau a „slugii bune şi credincioase” şi a slujitorului leneş, rău şi viclean. Fapt important, în amândouă aceste pilde despre credincioşie, un spaţiu mai larg ocupă prezentarea celui necredincios (24, 48‑51; 25, 24‑30). De unde deducem că avem de‑a face cu un demers polemic; Mântuitorul îi pune în gardă pe Ucenicii Săi împotriva lipsei de credincioşie. Ideea va fi reluată cu o nouă forţă în dramatica evocare a Judecăţii din urmă (25, 31‑46), unde și credincioşii, şi necredincioşii vor fi foarte miraţi când li se va spune că au împlinit sau au neglijat imperativele privegherii evanghelice. De altfel, tema apărea deja în partea finală a Predicii de pe munte: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. În acest grup de pilde din ca­pitolele 24‑25, putem discerne diferite imagini ale lipsei de credincioşie: în Pilda cu iconomul (24, 45‑51) este vorba de o necredin­cioşie printr‑o viaţă supusă patimilor trupeşti, cu violenţe, mâncare şi băutură; în Pilda celor zece fecioare (25, 1‑13), necredincioşia se manifestă prin lipsa de prevedere: fecioarele nebune n‑au luat cu ele untdelemn; iar în Pilda talanţilor (25, 14‑30), necredincioşia constă în lene. Trăsătura comună a tuturor acestor forme de necredincioşie este lipsa sau insuficienţa unei lucrări sau a unei activităţi concrete. Ceea ce înseamnă că, în lumina învăţăturii Mântuitorului, aşa cum ne‑o transmite Evanghelia de la Matei, privegherea este o aşteptare activă şi responsabilă. Este, de altfel, o învățătură pe care o regăsim în ansamblul Noului Testament. Din această perspectivă, doctrina protestantă despre sola fide, adică despre o mântuire „numai prin credinţă”, nu are nici o şansă de a‑şi afla temei în Evanghelie. Sfân­tul Iacov va rezuma foarte bine această învăţătură a Mântui­to­rului prin cuvintele: „Credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2, 26).

Slujitorilor le sunt încredinţate sume foarte mari. Un talant cântărește 49 kg de aur

Pentru a ilustra ceea ce am numi astăzi responsabilitatea omului în faţa lui Dumnezeu, parabola talanţilor face apel la imaginea unui stăpân puternic şi bogat, care‑şi încredinţează bunurile slujitorilor săi. Acest om este liber să facă ce vrea cu bunurile sale. El le încredinţează unor subordonaţi. Nu este vorba de lucrători, ca în Mt. 20, 1 şi 21, 33; ci de slujitori ai săi, de oameni din personalul casei sale. Faptul este important. El dă talanţii „fiecăruia după puterea lui” (v. 15), ca unul care îşi cunoaşte foarte bine servitorii şi, cu respect pentru posibilităţile şi pentru eficacitatea personală a fiecăruia, el cere fiecăruia dintre ei atât cât este în stare să facă.

Un talant era o cantitate considerabilă de metal preţios. Nu ni se spune cum au reuşit cei doi slujitori buni să‑şi dubleze partea. Se menţionează numai graba („îndată”, v. 16) cu care ei au pornit la fructificarea talanţilor pe care i‑au primit. Spunându‑se însă, despre fiecare din cei doi, că „a câştigat”, suntem lăsaţi să înţelegem că a fost vorba de activităţi comerciale. La Sfântul Luca, în paralela la textul nostru pe care o constituie Parabola minelor, este menţionată clar neguţătoria (Lc. 19, 15). Al treilea slujitor n‑a produs nimic. El n‑a făcut decât să îngroape talantul. Când s‑a întors stăpânul, „după multă vreme” (v. 19), acest sluji­tor i‑a adus ceea ce primise, adică un talant, dar nu şi vreo roadă a efortului propriu. Primii doi slujitori au fost lăudaţi şi răsplătiţi, iar ultimul a fost aspru mustrat şi pedepsit.

Lenevia ne face netrebnici înaintea lui Dumnezeu

Aplicarea acestui tablou la planul spiritual nu ridică vreo dificultate deosebită. Stăpânul plecat este Hristos. Când va veni a doua oară, la Parusie, El ne va cere socoteală cu privire la felul în care am pus în lucrare şi am înmulţit talanţii pe care ni i‑a dat în grijă. Deşi aplicarea însăşi lipseşte în textul evanghelic, aspectele ei de bază sunt clar sugerate de expresiile care arată răsplata sau pedeapsa: „intră întru bucuria domnului tău” (v. 21 şi 23); şi: „pe sluga netrebnică aruncaţi‑o întru întunericul cel mai dinafară” (v. 30). Nu mai este vorba, în aceste expresii, de o răsplată pământească sau de o pedeapsă pământească. Cel Care vorbeşte astfel nu mai este stăpânul bogat de la începutul parabolei, ci Hristos Judecătorul. Este, deci, limpede cine este Stăpânul şi cine sunt slujitorii.

Ce reprezintă talanții din pildă?

Comentatorii s‑au întrebat la care realitate din viaţa duhovnicească se aplică talanţii de care este vorba în această pildă. Este vorba de darurile noastre naturale? Dar în concepţia mateiană nimic nu este dar „natural”, în sensul modern al cuvântului, ci totul este dar de la Dumnezeu. Sunt talanţii bogăţiile pământeşti şi răspunderile fiecăruia în societate sau în Biserică? Sunt ei Evanghelia şi, în general, cuvântul lui Dumnezeu sau credinţa şi harul lui Hristos? Sunt fraţii care trebuie ajutaţi şi câştigaţi pentru mântuire (cf. v. 31‑46)?

Trebuie să ţinem seama însă de faptul că pilda insistă asupra fidelităţii active a slujitorilor. Poate că nu trebuie să ne întrebăm prea mult ce sunt talanţii. Fiecare credincios trebuie să devină conştient de ceea ce a primit şi de răspunderea pe care i‑a încredinţat‑o Hristos. Iar în lumina pericopei care urmează (v. 31‑46), această răspundere se referă în special la grija pentru „fraţii cei prea mici” ai lui Iisus.

Lauda şi răsplătirea celor doi slujitori credincioşi şi harnici sunt exprimate, pentru fiecare în parte, în exact aceiaşi termeni: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (versetele 21 şi 23). Cum vom interpreta aceste cuvinte? În context, „bucuria” la care este chemat slujitorul credincios îmbracă, în mod cert, un aspect eshatologic; este vorba de o răsplată cerească. „Peste multe te voi pune” ar putea indica participarea la domnia lui Hristos, în Împărăţia Sa. Un loc mai larg, însă, îl ocupă în text comportarea şi condamnarea servitorului celui rău şi necredincios.

Sluga cea „vicleană și leneșă”

În legătură cu acesta din urmă, sunt de făcut următoarele observaţii: la acest slujitor rău, unii afirmă că este vorba nu atât de lenea propriu‑zisă (v. 26), cât de un fel de fatalism religios oriental. Dacă Dumnezeu poate totul, fără ajutorul oamenilor, de ce să se mai pună şi el la treabă? Evanghelia ne lasă să înțelegem cât de mare este pericolul unei astfel de mentalităţi, după care harul face inutil orice efort personal.

Într‑adevăr, dacă iconomul necredincios (Mt. 24, 45‑51) se îndoia de întoarcerea stăpânului, adică de însăşi realitatea acestuia; dacă fecioarele cele neînţelepte nu prevăzuseră lungimea aşteptării şi necesitatea unei provizii de untdelemn (Mt. 25,1‑13), acest slujitor rău n‑a făcut nimic pentru că ştia foarte bine că stăpânul său va reveni în curând şi socotea că acesta va putea să‑şi apere mai bine interesele decât o putea face o sărmană slugă. Ce nevoie să mai încerce şi el a face ceva? Din Evanghelia de la Matei înţelegem că şi în veacul apostolic erau unii creştini cu o astfel de mentalitate; aşa erau cei ce credeau că e destul să zică „Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21). Şi mai mulţi din aceştia sunt în vremea noastră. O, cât de puţin lucrează astăzi creştinii pentru mântuirea lor! Cât de mulţi sunt aceia pentru care numele de creştin nu implică nici o misiune, nici o responsabilitate personală, în slujba căreia să se simtă angajaţi în vreun fel oarecare! E aici numai lene, numai nepăsare? Evanghelia ne spune că e mai mult decât atât. Înainte de lene, care este ea însăşi un mare păcat, e viclenie: „Slugă vicleană şi leneşă” - i se adresează Stăpânul unui astfel de „creştin”, care se înşală crezând că‑L poate înşela şi pe Dumnezeu.

E evidentă lipsa de dragoste a acestui slujitor pentru stăpânul său, deşi ideea nu este exprimată în mod explicit în text. Din atitudinea lui lipseşte acel imbold grabnic pe care‑l manifestă ceilalţi doi şi care‑şi are izvorul în dragostea pentru stăpân, în dorinţa de a‑i plăcea acestuia.

„Asprimea” lui Dumnezeu și comoditatea slugii rele

Textul cuprinde și unele trăsături dificil de înțeles. O oarecare dificultate apare în versetul 26, unde stăpânul pare a aproba ideea pe care o avea despre el slujitorul. Acesta din urmă îi zice: „Doamne, te‑am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n‑ai semănat şi aduni de unde n‑ai împrăştiat” (v. 24). Stăpânul îl aprobă, lăsând însă deoparte cuvântul „aspru” (grecescul skleros, mai mult decât „aspru”, înseamnă „dur”) . Aceste cuvinte nu fac însă decât să exprime ideea că Dumnezeu aşteaptă ca şi noi să ne facem partea de lucru ce ne este rânduită. El este atotputernic, nu însă şi „dur”. Puterea Sa nu striveşte efortul şi responsabilitatea omului ci dimpotrivă, le suscită.

O altă dificultate este menţionarea zarafilor (cămătarilor), în versetul 27. Dacă ducea talantul său la cămătari, slujitorul n‑ar fi fost tot atât de leneş? Acest detaliu arată că şi acest minimum de purtare de grijă pentru interesele sale stăpânul l‑ar fi apreciat. Slujitorul cel necredincios n‑a făcut însă nici măcar atât.

Darul primit, însă nefructificat, este retras

Cuvântul din versetul 29: „Căci tot celui ce are i se va da şi‑i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua”, şi pe care‑l regăsim în Mt. 13, 12 (cf. Mc. 4, 25 și Lc. 8, 18), este fie un dicton popular, fie o creaţie a Mântuitorului. El apare cu exact acelaşi sens şi la Luca, în Parabola minelor (19, 26). Acest cuvânt rezumă perfect conţinutul parabolei: la Judecata din urmă, cel ce are, adică cel care a fost credincios în lucrurile mici ale vieţii pământeşti, va primi o mare răsplată; iar cel ce nu are, adică cel care a fost necredincios şi leneş, va fi aspru pedepsit. Dar, înainte de Judecată, cuvântul din versetul 27 se împlineşte încă aici, pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur aplică această sentință a Mântuitorului la darul cuvântului şi al învăţăturii: „Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvântului şi al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel ce se sileşte să fie de folos semenilor cu darul acesta capătă şi mai mult dar, după cum celălalt pierde şi ce a primit” (Omilii la Matei, LXXVIII, III, trad. de pr. D. Fecioru, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Scri­eri, Partea a treia, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 891). Afirmaţia este, bineînţeles, adevărată pentru oricare dintre darurile pe care le posedăm.

Pilda talanţilor ne arată că, deşi mântuirea este un dar, Dumnezeu ne‑a făcut colaboratorii Săi. Mântuirea este rezultatul sinergismului divino‑uman, adică al conlucrării omului cu Dumnezeu. Mică şi neînsemnată este partea noastră faţă de cât face El! Şi pe măsura puterilor noastre! Dar Dumnezeu urăşte viclenia şi lenea. Iar bucuria Împărăţiei Sale este a celor credincioşi (fideli) şi râvnitori.