Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Rațiunea nu primește, iar inima nu poate!?

Rațiunea nu primește, iar inima nu poate!?

Un articol de: Stelian Tofană - 04 Oct, 2015

Duminica a 19‑a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) Luca 6, 31‑36

„Zis‑a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi‑i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi‑le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.”

Pericopa Evangheliei Duminicii a 19‑a după Rusalii face parte din cuvântarea lui Iisus Hristos, cunoscută în Sfintele Evanghelii sub denumirea de Predica sau Cuvântarea de pe munte. Această cuvântare o avem în două variante, una, mai lungă, la Matei, întinzându‑se pe spațiul a trei capitole (5‑7) și alta, mai scurtă, înregistrată de Evanghelistul Luca, doar 30 de versete (6, 20‑49). Evanghelia acestei duminici e luată din varianta lucanică, cuprinzând doar câteva versete (6, 31‑36).

Textul cuprinde 6 sentințe foarte provocatoare, greu de acceptat și, în egală măsură, de împlinit. De aceea, am și dat pericopei Evangheliei acestei duminici următorul titlu: Ra­țiunea nu primește, iar inima nu poate!?

Să le luăm pe rând și să vedem ce cuprind ele, de ce ni se par atât de greu de acceptat și de împlinit, de ce apar multora ca exprimând un creștinism falimentar, iar Evanghelia lui o simplă utopie?

Este mai ușor să nu faci decât să faci

Prima sentință, „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi‑le şi voi lor!Î (Lc. 6, 31), cuprinde așa‑zisa regulă de aur a oricărei morale, păgână sau creștină. Pentru lumea necreștină, care cunoștea doar formularea negativă a acesteia - Ceea ce ție nu‑ți place, altuia nu face! -, era suficient să nu faci răul ca să o împlinești. O formulare asemănătoare a acestei sentințe auzim și azi, foarte des exprimată de către mulți creștini, pentru că, într‑adevăr, este mai ușor să nu faci decât să faci.

Accentul însă pe care îl pune Mântuitorul în formularea Sa cade pe imperativul de a face binele și nu doar de‑a ocoli răul. Numai că este vorba nu de un bine oarecare, ci de acela pe care ți‑l dorești tu să ți‑l facă și ție alții. Așadar, e vorba despre un bine direct proporțional cu propria ta pretenție. Și‑atunci, ce ne spune Iisus? Să nu avem parte de binele pe care ni‑l dorim? Nu! Nicidecum! Ci ceea ce ne spune El e următorul lucru: că nu există două feluri de bine - unul desăvârșit, pe care ni‑l dorim nouă, și altul, de categorie inferioară, pe care să‑l facem aproapelui, dar să‑l numim tot bine. Ceea ce cere, de fapt, Mântuitorul este egalizarea dintre ceea ce pretinzi și ceea ce oferi. Pretinzi binele, trebuie să oferi binele; nu dorești să ți se facă răul, nu trebuie să‑l comiți nici tu. E simplu, e logic, e clar, e drept și nimic greu de înțeles. Greutatea însă vine atunci când vrem o măsură pentru noi și alta pentru cel de lângă noi.

Acest lucru este ilustrat în continuare în trei sentințe paralele în care este zugrăvită insuficiența unei iubiri pe care o manifestăm doar spre cei care fac la fel: îi iubim pentru că și ei ne iubesc. Iată care sunt aceste sentințe: Şi dacă‑i iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii‑i iubesc pe cei care‑i iubesc pe ei; Și dacă le faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii tot aşa fac; Și dacă daţi cu‑mprumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii le dau cu‑mprumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai (Lc. 6, 32‑34).

Când dreptatea este înaintea iubirii

Aruncând o privire critică asupra lor, primele două sentințe ne par mai firești. A treia însă ne pare cu totul nefirească. Cum să nu ne recuperăm bunul pe care l‑am împrumutat? Ce ordine și echilibru social, la nivel individual și colectiv, reclamă această sentință? Împrumutând mereu, fără să recuperezi bunul împrumutat, în planul ordinii sociale înseamnă, ca rezultat, pe termen mediu sau lung, pauperizarea celor implicați în respectiva faptă. Nici o ordine socială nu acceptă acest gen de fapte. Și‑atunci, unde se situează Evanghelia lui Iisus și ce promovează ea? Sărăcia, falimentul individual și colectiv? E antisocială Evanghelia Sa? Răspunsul la aceste întrebări depinde de mai mulți factori.

În primul rând, Mântuitorul viza lumea veche, cu precădere iudaică, în care noțiunea de aproapele era restrânsă doar la cel de un neam cu evreul. De aceea, Mântuitorul, în mai multe rânduri, a universalizat ideea de aproapele, extinzând‑o și la nea­muri, adică la spațiul extraiudaic (a se vedea Pilda samarineanului milostiv). În plus, Iisus viza și Legea Talionului, care prevedea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Adică, ce mi‑ai făcut, asta îți fac! Dreptatea era înaintea iubirii.

Pe de altă parte, împrumutul vizează pe cel ce are nevoie de el. Împrumutul fără recuperarea bu­nu­lui împrumutat înseamnă, înainte de toate, un ajutor oferit celui aflat în nevoie. Dacă cel în lipsă nu mai poate returna bunul primit, trebuie avut în vedere mo­ti­vul pentru care nu‑l mai poate res­titui: sărăcie, dar care nu de­pin­de de el, și anume: nu are unde să lucreze, sau nu câștigă pe mă­su­ra nevoilor sale; sau a ajuns sărac și lipsit pentru că e bolnav, sau poate că a fost înșelat de alții. Și motivele se pot înmulți. Iar toată această stare în care se găsește nu depinde de el, pentru a putea fi schimbată. Atunci, și în astfel de cazuri, nu mai pretindem să fie restituit bunul pe care l‑am împrumutat. La un astfel de îm­pru­mut se referă Mântuitorul în sentința respectivă. Mai problematică devine situația când cineva a ajuns într‑o sărăcie care a depins de el, cheltuindu‑și banii și averea în patimi și plăceri. Nu cerem bunul înapoi în astfel de situații, pentru că nu avem de la cine. Dar îi cerem, în schimb, schimbarea vieții. În plus, vom fi și mult mai atenți când astfel de persoane cer cu împrumut bunuri de la noi.

Cuvintele lui Hristos exprimă compasiunea și solidaritatea cu cei în lipsă

Imperfecțiunea unei societăți nedrepte i‑a făcut pe mulți victime ale ei. La o astfel de categorie socială se referă Mântuitorul atunci când sfătuiește să împrumuți fără să mai nădăjduiești ceva în schimb. Împrumutul tău se transformă atunci într‑un ajutor. Adică e vorba de împrumutul care nu are nici un alt scop decât ajutorul și mâna întinsă spre cel în lipsă. Împrumutul cu scopuri de afaceri nu e vizat de cuvintele lui Iisus.

De aceea, cuvintele Lui nu sunt antisociale, nu sunt falimentare, nu sunt anacronice. Intenția Lui e umană, iar cuvintele Lui sunt expresia solidarității cu cei în nevoi și ajutorarea acelora care, în mod justificat, au nevoie de compasiunea noastră. Așa trebuie înțelese cuvintele lui Iisus. Nu ca fiind o filosofie socială bazată doar pe relații de profit. Cuvintele Lui exprimă o filosofie umană bazată pe compasiune și solidaritate cu cel în lipsă, și nu de exploatare și nedreptățire a lui. De aceea Mântuitorul sfătuiește și îndeamnă să împrumutăm pe cel îndreptățit la aceasta, dar fără să mai așteptăm să primim înapoi ceea ce am oferit.

Penultima sentință:Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu‑mprumut nimic nădăjduind”, pare și mai grea. Ne cere nu numai să‑i iubim pe vrăjmași, ci chiar să‑i ajutăm. De multe ori, este așa de greu să fim amabili și cu cei ce sunt buni cu noi, darămite cu dușmanii și vrăjmașii noștri? Cine poate face așa ceva? Rațiunea nu primește astfel de îndemnuri, iar inima nu le poate împlini! Și‑atunci, cum rămâne cu Evanghelia lui Iisus? Nu o împlinim? Sau împlinim numai o parte, și anume doar una care ne convine?

În ciuda „revoltei” noastre împotriva Evangheliei, ea trebuie împlinită, fiindcă e voia lui Dumnezeu. Pentru împlinirea ei este nevoie de două lucruri: de înțelegerea ei, apoi de har și de putere de la Dumnezeu.

Iubim pe păcătos, dar nu ca autor al răului, ci ca pe un potențial convertit la bine

Porunca iubirii vrăjmașilor nu înseamnă capitulare în fața răului și a nedreptății. Tot ce este nedrept, necinstit, contrar legilor sfinte sau rânduielilor care străjuiesc ordinea în societate trebuie mustrat, combătut, criticat. Însuși Iisus ne spune să facem asta, adică să luăm atitudine în fața răului: „De‑ți va greși fratele tău, mustră‑l” (Mt. 18, 15).

Așadar, răul și nedreptatea trebuie eradicate dintre noi, dar autorul lor trebuie iubit, însă nu ca pe un autor al acestora, ci ca pe un potențial convertit la bine. Replicăm răului, nedreptății și fărădelegii, dar în același timp ne rugăm pentru făptașul lor cu speranța regăsirii și întoarcerii lui de la rău spre bine și virtute. În aceasta constă iubirea de care vorbește Iisus manifestată față de vrăjmași, adică o iubire îndreptată spre „îngerul” din omul pătimaș și vrăjmaș care stă întemnițat și legat de răutatea din el. Cineva a comparat această atitudine cu o piatră prețioasă care stă într‑o nesuferită murdărie. Apreciem nu murdăria, ci mărgăritarul din ea.

Aceasta‑i rațiunea pentru care Biserica s‑a rugat din toate timpurile pentru conducători nevrednici, pentru cei din fruntea orașelor și ai satelor care, de multe ori, nu s‑au arătat demni de misiunea lor și de stima obștească. Prin astfel de rugăciuni, Biserica n‑a pactat cu răul produs de către ei, acoperind fărădelegile și nedreptățile lor, ci a sperat, și speră, ca Dumnezeu să‑i lumineze și astfel poporul să beneficieze de pe urma întoarcerii lor de la nebunia care‑i stăpânește. Într‑o rugăciune de la Sfânta Liturghie, când este pomenită stăpânirea, se spune așa: „dă‑le lor pașnică ocârmuire, ca și noi, întru liniștea lor (pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserică și popor), viață pașnică și netulburată să trăim”.

Pentru cei drepți, bunătatea Lui e o răsplată, iar pentru cei nedrepți, un semn că așteaptă încă întoarcerea lor

Se spune că Napoleon, după ce pierduse tronul și a fost exilat pe insula Sfânta Elena, ar fi spus la un moment dat: „Alexandru Macedon, Cezar, Carol cel Mare și eu însumi am câștigat bătălii și am ridicat puternice imperii. În ce chip? Cu ajutorul armelor. Astăzi însă toți sunt uitați și părăsiți. Iisus Hristos însă cu 18 veacuri înainte a întemeiat o împărăție a sufletelor și a ridicat‑o pe iubire și iertare și iată că și astăzi milioane de oameni sunt gata să‑și dea viața pentru El. Pentru noi, cine va mai muri?” (cf. pr. dr. Ștefan Slevoacă, Predici la Duminici și Sărbători, București 1979, 157).

Putem să ne simțim îndrep­tățiți la răsplata cerească, ca fii ai Tatălui Ceresc, Care e bun cu toți, și cu cei drepți, și cu cei păcătoși, numai dacă vom ridica și vom construi societatea în care trăim pe iubire și iertare. Pentru cei drepți, bunătatea Lui e o răsplată, iar pentru cei nedrepți, un semn că așteaptă încă întoarcerea lor. Iată cum ne asigură Iisus despre aceasta: „Și răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui‑Preaînalt; că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”. Dacă avem un astfel de Tată milostiv, atunci milostivirea față de cei ce nu o merită își are rațiunea ei de a fi dincolo de gândirea și înțelegerea noastră.