Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Răul cât o legiune întreagă

Răul cât o legiune întreagă

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 22 Oct, 2014

Duminica a 23-a după Rusalii

(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)

Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileei. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Aflat mereu printre oameni, iudei şi păgâni deopotrivă, Evanghelia de astăzi ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos pe când era în partea de răsărit a Mării Galileii, într-un ţinut muntos, pustiu şi sălbatic, cunoscut sub numele de Decapole. Aici, în vremea Sa, aşezările omeneşti erau rare. Sunt pomenite doar câteva localităţi, precum Gamala, Gherasa, Gadara şi Gherghesa.

În acest ţinut a avut loc vindecarea minunată a unuia dintre mulţii oameni posedaţi de demoni sau „demonizaţi“, despre care vorbeşte pericopa evanghelică de astăzi. Stăpânit fiind de duhuri rele şi având accese de nebunie, nimeni nu putea să vină în sprijinul acestui om aproape distrus, să-i aline chinurile, să-l vindece şi, totodată, să scape locuitorii acelui ţinut de prezenţa sa groaznică şi insuportabilă.

Istoria unei vindecări

Trecând prin acele locuri pentru a propovădui Evanghelia, Mântuitorul S-a întâlnit faţă în faţă cu acest personaj sinistru, complet dezumanizat, şi în marea Sa iubire de oameni a poruncit demonilor să părăsească sufletul său chinuit şi să intre într-o turmă de porci, care apoi s-au aruncat în mare şi s-au înecat. Desigur, ca şi în cazul altor minuni săvârşite de Mântuitorul, vestea vindecării celui demonizat, ca şi pierderea turmei de porci, s-a răspândit imediat în tot ţinutul. De aceea, mulţime mare de oameni din cetăţile şi satele apropiate a început să se îndrepte spre locul vindecării. Şi totuşi, în mod cu totul ciudat, în loc să-I mulţumească pentru că-l vindecase pe demonizat şi-i scăpase de coşmarul prezenţei lui sinistre şi înfiorătoare, mulţimea adunată nu rămâne doar nepăsătoare, ci îşi exprimă vizibil nemulţumirea şi ingratitudinea faţă de cele întâmplate. O ingratitudine greu explicabilă doar prin pierderea materială suferită în urma înecării porcilor împinşi de demoni spre marea apropiată. Rugat să părăsească ţinutul lor, mâhnit în sufletul Său, dar şi obişnuit cu nerecunoştinţa omenească în general, Mântuitorul urcă în corabie şi se pregăteşte să treacă pe celălalt mal al Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), în Galileea.

Cu totul alta este atitudinea celui vindecat. Chiar în momentul în care Mântuitorul se pregătea să părăsească ţinutul Gherghesenilor, cel vindecat, „îmbrăcat şi întreg la minte“, de această dată, se apropie de Iisus cu iubire şi profundă recunoştinţă, cerându-I îngăduinţă să-L însoţească. Dar Mântuitorul - care altădată chemase cu înflăcărare mulţimile, spunându-le „Veniţi după Mine!“ -, de această dată a procedat altfel. L-a mandatat pe cel pe care tocmai îl vindecase să rămână acolo, în mijlocul celor pe care odinioară îi terorizase zi de zi prin prezenţa sa demonică monstruoasă, propovăduindu-le de această dată tot ceea ce este frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (8, 39).

Aflaţi în om, demonii îl torturează

Deşi pare simplă şi uşor de reţinut la prima vedere, aşa cum se observă în rezumatul de mai sus, pericopa evanghelică de astăzi ne oferă spre reflecţie o multitudine de teme care ţin cu precădere de însuşi misterul existenţei umane pe acest pământ, de sensul şi finalitatea ei. Fiecare cuvânt, fiecare expresie sau nuanţă din dialogul Mântuitorului cu cel demonizat, mai precis cu demonul/demonii care vorbesc în numele celui pe care-l posedă, ne descoperă cât de necunoscute şi profunde pot fi uneori tainele propriei noastre existenţe.

De pildă, la întrebarea aparent simplă pe care i-o adresează Mântuitorul, şi anume: „Care-ţi este numele?“, demonizatul răspunde într-o manieră cu totul neobişnuită, voit confuză, dar plină de sens: „Legiune“, textul biblic adăugând: „Căci demoni mulţi intraseră în el“ (Luca 8, 30; cf. Marcu 5, 9). O legiune a armatei romane din acea vreme cuprindea nu mai puţin de 6.000 de pedestraşi, plus trupele auxiliare. Într-adevăr, o întrebare obişnuită, dar cu un substrat profund, ţinând seama de faptul că cel apelat de Mântuitorul era complet depersonalizat, dar nu până la anihilarea totală şi definitivă a propriei sale identităţi, în pofida faptului că răul îl copleşea până în cele mai tainice resorturi ale fiinţei sale. Punându-i această întrebare, Mântuitorul dorea nu numai ca ucenicii Săi să-şi dea seama cât de îngrozitor era răul de care era stăpânit acel om, ci şi pentru a-l aduce pe demonizat la conştiinţa propriei sale personalităţi. Singura lui şansă pentru a fi vindecat era ca el să realizeze că nu este nicidecum identic cu forţele oarbe ale răului care-i dictau comportamentul propriu.

Pe de altă parte, numele acesta metaforic pe care şi-l atribuie sau pe care i-l atribuie demonii prezenţi în el sugerează clar dimensiunile sau amploarea posesiei demonice de care suferea cel aflat în faţa Mântuitorului. Acesta nu mai era un demonizat oarecare, ci unul complet dezumanizat, în care umbra propriului eu abia dacă mai era vizibilă, fiind complet distorsionată. Chinurile demonice la care era supus erau îngrozitoare şi îi mutilaseră atât profilul sufletesc, cât şi pe cel fizic. Sfinţii Evanghelişti ne spun că, atunci când intra în criză şi îl apucau furiile, cătuşele şi lanţurile de fier în care era pus erau sfărâmate. Chiar şi atunci când nu era cuprins de furii, nu se putea trece prin preajma lui, fiindcă era foarte agresiv şi arunca cu pietre. Boala demonică se exprima în cazul său printr-un comportament sălbatic. Umbla dezbrăcat (Luca 8, 27). Aflaţi în oameni, demonii îi torturează, iar când sunt în lucruri, le distrug. Fiind imprevizibili şi agresivi, de cele mai multe ori, cei demonizaţi erau alungaţi de familie. Aşa se explică faptul că demonizatul din Evanghelia de astăzi locuia în morminte părăsite, asemenea leproşilor. Cum putea trăi cineva în morminte? Ei bine, în vremea aceea, ca şi astăzi, în unele părţi din Orient, mormintele nu mai erau şi nu mai sunt săpate în adâncime, ci în dealuri sau în stânci, cum ai săpa o peşteră, aşa încât se intră în ele aşa cum ai intra într-o cameră, la nivelul pământului. Prin urmare, cel stăpânit de diavol din Evanghelia de astăzi coborâse nu doar sufleteşte şi metaforic, ci şi realmente fizic sub pământ, în întunericul pământului şi în afara luminii spirituale şi fizice.

Demonizarea, o boală care nu se observă la microscop

Fenomenul demonizării sau posesiei demonice a fost şi rămâne un fapt real, este o certitudine, dincolo de multiplele interpretări făcute pe seama lui. Cu toate acestea, mulţi dintre cei care abordează fenomenul în sine se mulţumesc să îl perceapă mai degrabă ca pe un mister. Aceasta, datorită faptului că lămurirea problemei în sine nu poate fi realizată experimental sau cu ajutorul simţurilor, nici cu ajutorul microscopului, aşa cum se întâmplă în cazul microbilor sau al viruşilor. Demonizarea este cu totul altceva decât o boală fizică, ea este un fenomen de natură spirituală, e adevărat, cu puternice repercusiuni inclusiv în viaţa trupească, dar care nu poate fi diagnosticat decât spiritual. Cel aflat în stare de posesie demonică este bolnav din punct de vedere spiritual, el nu se mai poate controla, nu mai este conştient de ceea ce face, indiferent dacă înainte de intrarea în această stare de boală spirituală a fost o mare personalitate, dovedind o mare inteligenţă sau pregătire intelectuală. În urma demonizării sau îmbolnăvirii sufletului, respectivul a cunoscut pur şi simplu o stare accentuată de animalizare. Oricine vizitează o casă de alienaţi mintal se poate convinge de acest lucru.

În acest sens, psihiatria vine cu o precizare foarte importantă: bolile mintale au un caracter strict individual. Prin urmare, din moment ce creierul este acelaşi la toţi oamenii, înseamnă că manifestările în bolile mintale ar trebui să fie la fel, aşa cum se întâmplă în cazul bolilor organice. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, de aici trăgând concluzia că la originea acestor anomalii se află un factor de natură spirituală. Aceeaşi constatare e valabilă şi în cazul demonizaţilor, care nu acţionează determinaţi de agenţi fizici, patogeni, ci sub imperiul unei forţe imponderabile, respectiv a diavolului.

Câtă putere poate avea diavolul asupra celui pe care-l agresează?

Unii, fără a avea dreptate, consideră că ar avea o putere egală cu a lui Dumnezeu şi că ar dispune de destinele noastre după propriul plac. Adevărul este, însă, că diavolul are asupra noastră doar atâta putere câtă îi oferim noi. Trebuie să ştim că Dumnezeu îi îngăduie existenţa doar pentru a ne putea pune la încercare propria libertate. Diavolul ne îndeamnă, dar nu ne poate constrânge în nici o acţiune. Nu are decât puterea seducţiei, de a induce în eroare, de a-i păcăli pe cei slabi şi nestatornici.

Aşa cum subliniază vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, diavolul are probabil rolul şi rostul de a ne pune la încercare credinţa şi voinţa.

Într-un anume fel, are probabil rostul de a ne obliga să devenim mai responsabili, mai consecvenţi şi mai stăpâni pe noi înşine, mai încrezători în forţele proprii. Omul nu este şi nu trebuie să devină un robot, condiţionat de un duh rău, tot aşa cum nu suntem condiţionaţi sau manevraţi de duhurile bune, care ne îndeamnă totdeauna spre ceea ce este bine şi frumos.

Cu toţii suntem fiinţe vii, libere şi cu simţire. Dumnezeu a lăsat să existe acest control al voinţei noastre, sugerează Mitropolitul Antonie, prin care ne verificăm, aşa cum aurul se verifică prin diferiţi acizi. Acizii în sine sunt răi, dar ei verifică aurul, ei validează puritatea lui. Dacă aurul e curat, acizii nu-l ating; dacă însă nu e aur, acizii îl oxidează şi se observă imediat că nu e aur curat. Tot la fel stau lucrurile şi în cazul sufletului nostru. Dacă sufletul e curat, e pur ca aurul, atunci diavolul nu-l atinge. Tocmai de aceea spuneam că diavolul are tot atâta putere pe cât îi oferim noi.

Urmărind de-a lungul istoriei formele de reprezentare a Răului în lume, se poate observa cu uşurinţă cum, aproape sistematic, în funcţie de evoluţia, emanciparea şi diversificarea vieţii lumii, s-au înmulţit şi rafinat deopotrivă şi peste măsură inclusiv strategiile de acţiune ale diavolului asupra acesteia. Lucrul acesta este cu atât mai evident nu doar în planul marilor provocări ale lumii contemporane, cu atât mai complexe şi cu atât mai greu inteligibile, ci şi în tipologia extrem de contradictorie şi confuză în care apar ilustrate sau „ambalate“ diavolul şi lucrarea sa.

Când răul apare romanţat

În lumea scriitorilor şi artiştilor din istoria modernă, de pildă, există reprezentări ale lui satan care nu-l mai înfăţişează cu trăsăturile monstruoase de odinioară, ci mai degrabă cu un chip uman, ba chiar plăcut şi seducător. În literatură, s-a revenit la teza potrivit căreia diavolul însuşi năzuieşte după mântuire. Se ştie că Origen susţinuse că diavolul se va împăca cu Dumnezeu la Judecata de apoi, o părere respinsă, însă, categoric de Biserică.

În lucrarea sa Faust, Goethe ni-l prezintă pe diavol, sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit „care vrea tot timpul răul, dar face totdeauna binele“; prin urmare, nu el este cel ce distruge creaţia lui Dumnezeu, ba dimpotrivă, el apare ca protector al ei, şi anume prin faptul că îl „luminează“ pe Faust. În cadrul scenariului propus de autorul german, cu ajutorul Răului, omul are posibilitatea să obţină ceea ce justiţia lui Dumnezeu nu-i poate garanta. De asemenea, în imnul său intitulat A Satana, italianul Giosuè Carducci îl prezintă pe satan triumfând ca „desăvârşitor al raţiunii“: „Descătuşează-te, raţiune umană, luminează şi străluceşte încinsă de flăcări; materie, ridică-te; satan a biruit!“ Şi tot la fel, în Florile răului, Ch. Baudelaire îi consacră lui satan o litanie lirică, preamărindu-l ca pe un Dumnezeu decăzut, care se îndură tocmai de cei răi şi ticăloşi. Revoltat contra divinităţii indiferente faţă de suferinţa umană, a nedreptăţii şi vulgarităţii, poetul francez îşi pune speranţa în evadarea în frumosul artei, implorând în cele din urmă Răul, moartea, neantul, în care se aşteaptă să găsească cu totul „altceva“, altceva „nou“: „Otrava ta ne-o toarnă drept balsam şi ne lasă/Să ne-nfundăm în hăul cel fără de ecou!/Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou!“.

Dorinţa aceasta crescândă a omului de nou, năzuinţa permanentă şi fără nici un control după noutate îl împinge pe acesta chiar până la a crede că diavolul nici nu există. Dar nu pentru că el nu ar exista pur şi simplu, ci pentru că diavolul însuşi, în strategia sa vicleană tot mai subtilă şi rafinată, îi sugerează că n-ar exista, putând astfel să-l amăgească cu o şi mai mare uşurinţă. De aceea, marele scriitor elveţian Denis de Rougemont afirmă că „cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există diavol“. De altfel, sunt mulţi semeni de-ai noştri care zic: „Nu există nici un diavol!“, îndemnaţi fiind chiar de diavol. Deci, diavolul merge până acolo, încât se neagă pe el însuşi. Strategia e simplă: dacă nu crezi că există diavol, e foarte uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu. Şi aşa cum spunea marele scriitor rus din secolul al XIX-lea, Dostoievski: Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis. Şi tot astfel, dacă nu există diavol, totul e permis. Mergând pe acelaşi fir, dacă totul e permis, atunci înseamnă că nonvalorile pot fi socotite valori, că nu mai există nici un criteriu moral şi nici o responsabilitate sau sancţiune morală, că putem, în fine, asimila răul binelui şi invers. Tocmai de aceea se neagă diavolul pe sine însuşi!

Doar cel care s-a lepădat de diavol îl caută pe Dumnezeu

Revenind la textul Evangheliei de astăzi, o ultimă întrebare asupra căreia merită să reflectăm puţin ar fi aceea: de ce, în urma vindecării demonizatului, s-a adunat atâta lume şi L-a rugat pe Iisus să plece din hotarele lor? Înţelegem din textul Evangheliei că gherghesenii erau nemulţumiţi, dar nu L-au agresat, nu au fost violenţi, chiar dacă porcii se aruncaseră în mare, ci pur şi simplu L-au rugat frumos să părăsească acele locuri.

Una dintre posibilele explicaţii care ar putea fi date acestei situaţii - pentru că mai există şi altele - ar fi aceea că, prin minunile Sale, prin puterea pe care o exercita asupra lor, prin acţiunile Sale imprevizibile, Iisus îi scotea din ceea ce ei considerau normalitate, devenind incomod şi nefiresc. Iar ei nu puteau suporta nefirescul, supranaturalul. Nu puteau suporta ceva care depăşea limitele vieţii şi obiceiurilor lor de fiecare zi. Dacă asemenea lucruri supranaturale, precum vindecarea demonizatului, s-ar fi petrecut în fiecare zi, atunci întreaga lor existenţă ar fi fost dată peste cap. Ei nu ştiau să trăiască decât aşa cum o făceau dintotdeauna, în limitele firescului cotidian cu care fuseseră obişnuiţi. Acum îşi pierduseră porcii cu preţul vindecării demonizatului, dar cine ştie ce li se mai putea întâmpla!

De aceea, gherghesenii n-au ezitat nici o clipă şi L-au rugat pe Mântuitorul să plece din ţinutul lor. Iar Iisus, îndurerat, a ascultat această rugăminte tristă. Asistăm aici, de fapt, la formularea unei foarte triste rugăciuni, pentru că e vorba de o rugăciune de izgonire a lui Dumnezeu, o rugăciune atât de veche de izgonire a lui Dumnezeu din viaţa oamenilor. Avem aici un exemplu extrem de nefericit de acum 2.000 de ani, când Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră umbla pe pământ, printre oameni şi pentru oameni, dar i se cerea tot de oameni, de oamenii acelui ţinut, să dispară din viaţa lor. Ce să ne mai mirăm, dacă astăzi, după mai bine de două milenii, mulţi dintre noi, din păcate mult prea mulţi, prin viaţa şi faptele noastre, continuăm să-L izgonim pe Dumnezeu din noi, din viaţa noastră, din familia noastră. Cu voie sau fără voie, Îl izgonim, ne ruşinăm de El, dar nu ne dăm seama că în locul Lui intră diavolul, intră întreaga Legiune a Răului. Intră păcatul, violenţa, intră Răul sub toate formele sale atât de perverse.

Tristeţea profundă trăită de Mântuitorul nostru înainte de a urca în corabie pentru a ajunge în Galileea este alinată doar de cel vindecat, care se ruga de Iisus să-l lase lângă El. Încă o dată, Evanghelia citită astăzi ne dovedeşte că şi contrastele fac parte din propria noastră existenţă: intră diavolii, ies diavolii; intră-n porci, se aruncă în adânc; pleacă oameni, vin oameni. În schimb, cel vindecat se roagă liniştit de Iisus. Odată vindecat, nu-l mai poate părăsi pe Iisus. Simte nevoia să rămână lângă El.

Aici avem, de altfel, şi cheia în care trebuie lecturată Evanghelia de astăzi: doar omul care s-a lepădat de diavol şi de toată lucrarea lui, doar acela Îl caută pe Dumnezeu şi doreşte să rămână cu El şi în El, aşa cum admirabil se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Duhul Sfânt în mine însumi“ (Galateni 2, 20).

Tocmai pentru faptul că cel vindecat Îl primise pe Hristos în casa sufletului său şi el era de acum, la rândul său, în Hristos, Mântuitorul îi adresează lui şi, prin el, nouă tuturor îndemnul: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!“