Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Venirea în fire a lumii se naşte din pocăința ei

Venirea în fire a lumii se naşte din pocăința ei

Un articol de: Pr. Marius Florescu - 24 Feb, 2019

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

În Duminica a doua a Triodului, Biserica ne aşază înaintea ochilor sufleteşti o minunată icoană, în care apar un tată şi doi fii. Unul este îngenuncheat în braţele tatălui său, iar altul stă deoparte şi priveşte. Cel dintâi este îmbrăcat mai sărăcăcios, pe când cel de-al doilea este îmbrăcat în haine scumpe. Care este desluşirea acestei minunate icoane?

Titlul generic al Evangheliei din această duminică este „a Fiului risipitor”, deşi unii tâlcuitori ai Scripturii sunt de părere că un titlu mai relevant ar fi fost acela de „a Tatălui iubitor”. Parabola extrasă din Evanghelia după Luca relatează dintru început faptul că „un om avea doi fii”, subliniind deodată faptul că avem de-a face aici cu două istorisiri. De altfel, undeva un Părinte al Bisericii spunea că parabola se poate împărţi în două părţi: pe de o parte, cererea fiului mai mic, monologul interior al acestuia, mărturisirea sa şi porunca tatălui; iar pe de altă parte, explicaţia slujitorului dată fiului mai mare, mâhnirea acestuia şi explicaţia dată de tatăl.

Țara îndepărtată, țara fărădelegii

Şi iată că într-o bună zi feciorul cel mic, după ce probabil că s-o fi gândit mult înainte, îi cere tatălui partea sa din avere. Conform obiceiului evreiesc, cel întâi născut avea parte de o moştenire dublă din avere în comparaţie cu ceilalţi copii, dar el avea obligaţia de a-i asigura mamei, în cazul că rămânea văduvă, traiul pentru tot restul vieţii, respectiv al surorilor, până acestea se măritau, totul din partea sa suplimentară din avere. În condiţiile acestea, luând totuşi „partea care i se cuvenea”, feciorul cel mic face, am putea spune, călătoria vieţii lui.

Nu ni se relatează locul în care ajunge, ci doar ni se spune că „într-o ţară îndepărtată”. Aici, în loc să trăiască mai mult decât decent cu averea pe care o primise de la tatăl său, începe să cheltuiască fără măsură tot ce a primit, ajungând chiar să păcătuiască împotriva propriului său trup, care este templu al Duhului Sfânt. Acest fapt este redat în versetele: „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”; „Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 13, 30). Fiul cel risipitor sau rătăcitor s-a dat pe sine însuşi celor necuraţi, conform Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel (1, 24).

Este interesant de observat că, în ţinutul în care ajunge, legea evreiască nu avea aplicabilitate. Pentru că în acest loc se creşteau animale considerate de către evrei ca fiind necurate. Tocmai la hrana acestora ajunge fiul risipitor să jinduiască, adică la roşcovele cu care se hrăneau porcii. Roşcovele au coaja destul de groasă, dar pulpa lor este folosită ca hrană pentru animale. Sunt de o calitate bună, dar totuşi ele sunt potrivite mai ales pentru animale. Dacă el ajunge să îşi dorească o astfel de hrană, înseamnă că nu mai avea absolut nimic. Cine ştie cu cât îl vor fi plătit locuitorii aceia ca să le păzească porcii şi cum a reuşit el - cu acei bani poate - să ajungă din nou acasă la tatăl său? Sau cine oare se va fi milostivit de el ca să îl transporte până la casa părintească?

Nesațiul păcatului cheamă după sine pocăința totală

Acum, parabola ne pune îna­inte momentul de maximă tensiune din cuprinsul ei, şi anume pocăinţa fiului risipitor, venirea în sine, conştientizarea greşelii pe care a făcut-o şi hotărârea de a o îndrepta. Fiul risipitor recunoaşte în sinea lui că a greşit „la cer şi înaintea tatălui” (v. 21) său. La cer, adică înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a păcătuit în şi cu însuşi trupul său şi ­înaintea tatălui care a avut ­încredere în el şi l-a lăsat să îşi ia viaţa în propriile sale mâini.

Dacă în prima parte a parabolei putem vorbi despre un nesaţiu al păcatului, în cea de-a doua apare un nesaţiu al pocăinţei, dar al unei pocăinţe adevărate, în sensul de stare, nu de moment, ci totale, pentru că ea este dusă până la capăt, adică până la momentul mărturisirii înaintea tatălui său. „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21), îi spune fiul risipitor tatălui său. Partea a doua a acestui verset apare acum în totală opoziţie cu un verset anterior, în care fiul i se adresează, cu aroganţă şi autonomie tatălui său: „dă-mi partea care mi se cuvine” (v. 12).

O întâlnire fără reproșuri din partea tatălui

Ce atitudine are tatăl? Aproape că ne transpune în alte pagini ale Scripturii, în care Mântuitorul le arată ucenicilor săi de câte ori trebuie să ierte: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22) şi în locul în care Apostolul Pavel vorbeşte despre iubire: „Dragostea îndelung rabdă...” (I Corinteni 13, 4). El nu doar că primeşte cu milă şi sărută pe fiul său scufundat în valurile vieţii, ci mai mult, porunceşte să i se dea veşmânt, inel şi încălţăminte, restabilindu-i demnitatea din care căzuse cândva. Credem că, deşi nu i-a fost totuna plecarea fiului celui mic, tatăl, după cum arată textul Scripturii, nu a încercat să îl oprească şi nici să trimită după el înapoi, ci a aşteptat reîntoarcerea acestuia.

Atitudinea fratelui cel mare nedumereşte până la un punct. El are un dialog cu tatăl din care reiese nemulţumirea faţă de tratamentul care i se acorda fiului mai mic, inclusiv prin junghierea viţelului îngrăşat, prilej de mare bucurie în casă. Oricine ar fi tentat să îi reproşeze fiului celui mare lipsa de dragoste faţă de fratele său. Dar aici e mai mult decât atât. Conform aceleiaşi legi evreieşti, fratele mai mare era obligat să îi asigure cele necesare traiului fratelui mai mic, până când acesta ar fi putut din nou să îşi câştige cele necesare ale traiului. Dar tatăl celor doi îi dă o lecţie de smerenie fratelui mai mare, spunându-i: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (v. 31). Şi mai departe, trimite la un alt text din Scriptură, unde se spune: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7), spunând: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32).

Doi frați, două atitudini, două greșeli

La o analiză exegetică a textului parabolei de astăzi se poate deduce că tatăl celor doi fii este Însuşi Tatăl nostru Cel din ceruri, care ne dăruieşte cele de folos vieţii de fiecare zi şi ne cheamă să ne împlinim prin păzirea sfintelor porunci, să creştem duhovniceşte şi să ne mântuim. În multe feluri s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. I-a creat cu suflet viu, „puţin mai prejos decât îngerii” (Evrei 12, 7), iar în Iisus le-a iertat păcatul şi i-a încununat cu mărire şi cu cinste, supunând toate sub picioarele lor. Fratele cel mic, care nu se ascultă decât pe sine, suntem cei care trăim departe de Dumnezeu, care păcătuim în toată vremea vieţii noastre şi care cu greu sau aproape niciodată nu ne mai venim în fire, adică să ne pocăim. Fratele mai mare, care slujea pe tatăl său şi nu greşea formal faţă de el cu nimic, suntem cei care împlinim rânduielile prescrise de Biserică, ne spovedim, ne împărtăşim, dar suntem departe cu inima de fraţii noştri în Hristos. Iată de ce se poate spune aici că nu doar fratele mai mic a greşit, ci şi cel mai mare, care nu a avut milă de fratele căzut. Venirea în fire a fratelui mai mic este pocăinţa pe care trebuie să o avem, nu doar acum în perioada aceasta de timp, de pregătire pentru Sfintele Paşti, ci şi în toată vremea vieţii noastre. Veşmântul pe care tatăl îl pune pe umerii fiului său este veşmântul dreptăţii (cf. Isaia 61, 10), haina pe care trebuie să o avem pentru a intra în cămara Mirelui ceresc şi la cina fiului de împărat (cf. Luca 14, 16). Inelul este semnul autorităţii de fiu al lui Dumnezeu (cf. Facere 41, 42), iar încălţămintea este pentru a merge conform cu învăţătura Scripturii (cf. Efeseni 6, 15).

Odată am fost robi ai egoismului nostru, scufundându-ne în marea de plăceri a acestei lumi, dar prin pocăinţă, prin schimbarea reală a minţii şi a voinţei noastre, am ajuns să fim iarăşi primiţi de Hristos, împărtăşiţi cu Trupul şi cu Sângele Său (prefigurat de viţelul cel îngrăşat) şi ospătaţi la Cina cea de taină din Împărăţia fără de sfârşit (prefigurată de masa de veselie dată de tatăl din Scriptura de azi în cinstea fiului său).

Referindu-ne la tabloul societăţii noastre contemporane, din perspectiva parabolei Fiului Risipitor, ar trebui să observăm câteva aspecte.

Voia lui Dumnezeu nu se mai află în noi

Mai întâi faptul că lumea se îndepărtează constant şi tot mai vizibil de Dumnezeu, Creatorul ei. Secularizarea sau îndepărtarea omenirii de Dumnezeu nu sunt doar concepte la modă, ci sunt realităţi concretizate prin nesocotirea adevărurilor biblice şi a rânduielilor instituite de Biserică. În situaţia mondială actuală, unele state şi conducătorii lor au devenit stăpâni ai lumii, prin faptul că acumulează o mare parte din rezervele naturale ale pământului, în detrimentul altora, care duc un trai de subzistenţă. Ca şi în cazul crizelor economice şi financiare, acestea au ca prim factor o viziune asupra vieţii care este departe de trăirea în comuniune cu Dumnezeu. Lumea caută progres material, medical şi tehnologic, dar este esenţial ca acestea să fie raportate la adevărurile mântuitoare ale Scripturii.

Nu întâmplător Scriptura a fost denumită Cartea Cărţilor sau Cartea Vieţii. Pentru că ea oferă un răspuns la orice problemă a lumii de astăzi şi de totdeauna. Trăirea conform cu legea lui Dumnezeu oferă pace, echilibru, bunăstare şi binecuvântare. Dimpotrivă, nesocotirea ei şi îndepărtarea de la ea aduce tristeţe, suferinţă, războaie şi atâtea alte neîmpliniri pe toate planurile.

Stăpânii fără Dumnezeu sunt de fapt robi

Ca şi fiul risipitor, omenirea cheltuieşte mai mult decât produce acest pământ, risipeşte mai mult decât construieşte şi nu ţine seama de frumuseţile creaţiei binecuvântate de Sfânta Treime – Dumnezeu. De aceea, venirea în fire a lumii trebuie să însemne conştientizarea că starea actuală a lucrurilor nu este una bună, ci că trebuie să îşi întoarcă faţa către Dumnezeu. Să aibă în vedere şi realitatea eshatologică a lumii şi a creaţiei, după cum învaţă Sfânta Scriptură.

Aici este vorba despre o conlucrare între puterea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului. Dumnezeu a lăsat pe om să stăpânească şi să supună pământul. Totuşi este curios de ce undeva Mântuitorul spune: „Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30). Cine este aici „stăpânitorul acestei lumi”? Evident că cel rău. Şi atunci cum dă Dumnezeu lumea în stăpânirea omului, din moment ce spune că altul este stăpânitorul? Este altul stăpânitorul pentru că oamenii au ajuns să facă voia celui rău. Oamenii ajunşi în funcţii de conducere în lumea întreagă şi care nu fac voia lui Dumnezeu, ci voia celui rău, stăpânesc peste ţări şi popoare şi conduc spre pieirea altora şi în cele din urmă a lor înşişi.

Mila, mai înaltă decât dreptatea

Fiul pocăit a redevenit părtaş al harului divin în casa Tatălui ceresc, după cuvântul Scripturii care zice: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). La fel şi lumea trebuie să redescopere sensul iniţial al comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Trebuie să-şi vină în fire şi să caute frumuseţea cea dintâi a tuturor lucrurilor, a omului şi a întregii creaţii. Iar Dumnezeu aşteaptă răbdător întoarcerea, după cum spune undeva Scriptura: „Iată, Eu stau la uşă şi bat...” (Apocalipsa 3, 20).

Poate şi de aceea parabola nu se termină cu o concluzie. Nu ştim dacă fiul cel mare a intrat până la urmă la petrecerea aceea sau nu. Mulţi dintre noi ne identificăm cu fiul risipitor, dar câţi cu fiul cel mare, cel aşa-numit iubitor şi ascultător? Acesta din urmă meditează încă la ce i-a spus lui tatăl. Nu ştie încă ce să facă. Cuvintele tatălui îl surprind tot aşa cum l-a surprins pe tânărul bogat cuvântul Mântuitorului. Nici acela nu se aştepta la aşa ceva din partea Domnului Iisus. Era convins că le-a împlinit pe toate din tinereţile lui. Şi totuşi, a aflat că i-a mai lipsit ceva. Aşa şi feciorul cel mare al tatălui din Evanghelia de astăzi. Nu ştia că îi mai lipseşte ceva. Îi lipsea şi lui ceea ce Mântuitorul recomanda altă dată ucenicilor Săi, compasiunea, mila: „Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42). Oare nu ne regăsim şi noi cei care participăm duminică de duminică la slujba de la biserică într-o situaţie similară fratelui celui mare?

Liberul arbitru, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, este proclamat în chip minunat prin intermediul acestei parabole. Fiecare om are posibilitatea să aleagă dintre cele două căi: calea vieţii şi calea morţii, după cum sugerează Didahia. Doar că această posibilitate se reduce la un timp limitat. Este timpul vieţii noastre pământeşti, este timpul de fapt al unei clipe, după cum vedem în cazul tâlharului răstignit de-a dreapta Domnului. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă părinteşte: „Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt”
(Efeseni 5, 16).