„În zilele acelea Elisabeta, soția lui Zaharia, a zămislit și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: Astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șas
Ioan 10, 9-16
„Zis-a Domnul: Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca oile Mele viață să aibă și din belșug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; iar lupul le răpește și le risipește. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun și cunosc oile Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un păstor.”
Păstorul cel bun și părintele duhovnicesc
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, pp. 57-59
„Pentru aceasta umblu plângând și întristat, dorindu-vă și cerându-vă pe voi, bunul păstor și învățător, care știți să mă sălășluiți în loc cu verdeață (Psalmi 22, 2), pe mine, oaia cea rătăcitoare, adică în deprinderea virtuții care a lepădat prin făptuire arșița patimilor; și puteți adăpa cu apa odihnei, adică puteți uda prin contemplație cu harul cunoștinței mintea, întorcându-mi sufletul de la răutate la virtute prin cuvinte și pilde; și mă călăuziți pe cărările dreptății, care arată purtările mântuitoare ale dreptei credințe; și mă mângâiați cu toiagul și cu nuiaua în mod înțelept, adică prin amintirea chinurilor veșnice, abătându-mă ca și cu un toiag de la răutate ca pe un începător și sprijinindu-mă cu îndemnul bunătăților veșnice ca și cu o nuia spre virtute, pe cel ce înaintează prin nădejde. E ceea ce a dat de înțeles în mod simbolic, precum socotesc, și Domnul și Mântuitorul, turnând peste rănile celui căzut între tâlhari vin și untdelemn. Căci amestecându-se dorul de Împărăția cerurilor cu frica de focul cel veșnic al gheenei, păstrează nevătămat sufletul, aducându-l la iubirea de Ziditorul, storcându-l prin strânsoare de orice dispoziție pătimașă.
Dar acum umple, cinstite părinte, de duhul dumnezeiesc al învățăturii nuiaua și cheamă cu iubire păstorească de oameni pe cel ce rătăcește fără păstor pe munții neștiinței și pe culmile păcatului și adu-l sub dreapta ta și leagă cu milă pe cel sfâșiat de multele rele mușcături ale lupilor Arabiei (Avacum 1, 8), adică ale Apusului (căci numele Arabiei tălmăcit în limba greacă arată Apusul). Iar prin Arabia înțeleg - și poate nu în mod greșit - în înțeles spiritual trupul acesta care asuprește în cei ca mine legile dumnezeiești ale Duhului, care hrănește cu adevărat lupi cruzi și nerușinați; care s-a făcut și se numește cu adevărat Apus din pricina păcatului.
(...) Așadar, să nu încetezi cinstite părinte a mă păstori prin cuvintele adevărului pe mine, cel prins de fiare, și să mă eliberezi de patimile din trup și de duhurile răutății.”