Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Marcu 2, 18–22

Marcu 2, 18–22

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 17 Aug, 2018

„În vremea aceea ucenicii lui Ioan și ai fariseilor posteau și au venit și I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Și Iisus le-a zis: Pot oare prietenii mirelui să postească atâta timp cât este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile când se va lua mirele de la ei și, în acele zile, vor posti. Nimeni nu coase la haină veche petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar dacă nu, peticul nou va trage din haina veche și se face o ruptură și mai rea. Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi, iar dacă nu, vinul nou sparge burdufurile și vinul se varsă și burdufurile se aruncă; de aceea, vinul nou trebuie să fie pus în burdufuri noi.”

Măsura postului

Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice, Cap. IV, I-II, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1989), vol. 18, pp. 482-483

„Între trupuri poate să găsească cineva atâta deosebire câtă există între aramă și fier, pe de o parte, și bucățelele de lemne pe de altă parte. Așa încât cumpătarea se cuvine să fie practicată ținându-se seama de puterea existentă. Căci virtuțile, când sunt obținute numai în suflet, au aceeași valoare pentru toți, precum bunăvoința, indulgența, modestia, bunătatea, dragostea fră­țească, sinceritatea, dragostea de adevăr, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuți proprii sufletului, pentru că, desigur, la dobândirea și însușirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decât numai că se face pentru el camera de deliberare în care sunt discutate virtuțile și sunt luate hotărârile. Totuși cumpătarea se cuvine să fie limitată pentru fiecare om după puterea lui trupească, așa încât nici să nu contribuim mai puțin decât îngăduie puterea reală, nici să nu ne forțăm peste putere. Pentru că și aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem în deosebită atenție, ca nu cumva, adică, să consumăm re­zistența trupului cu excesul cumpătării și să-l facem neputincios să împlinească actele importante. Pentru că Dumnezeu, când a creat pe om, n-a voit ca el să fie nelucrător și nemișcător, ci să fie activ pentru îndatoriri, căci pe Adam l-a așezat în paradis poruncindu-i ca să-l lucreze și să-l păzească (Facerea 2, 15) (căci chiar dacă în poruncă ar fi sens de teorie, totuși înțelesul special al ei a fost vrednic de zel și studiu). (...) Se cuvine așadar să nu se intervină cu ceva contra naturii și contra celor hărăzite de Făcătorul naturii, ci, fiecare, respectând aceste hotărâri, să aibă corpul capabil să activeze și să nu fie niciodată extenuat prin excese. Acesta cred că este modul cel mai bun pentru activitate, să păstreze fiecare cu fidelitate legile rânduite.

De altfel, chiar din mulțimea mărturiilor Sfintei Scripturi putem să stabilim ceea ce s-a spus. Căci Sfânta Scriptură poruncește într-adevăr ca să lucrăm și să ne mișcăm cu trupul și mai degrabă să sprijinim neputința unora decât să folosim ajutorul altora, dar să nu-l secătuim și să nu-l slăbim cu asceza exagerată.”