Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Matei 16, 20-24

Matei 16, 20-24

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 18 Iul, 2018

„În vremea aceea Iisus a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristos. De atunci a început Iisus să spună ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât și a treia zi să învieze. Și Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Sminteala sau de unde vine ispita...

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre răbdare și discernământ, 12-13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 308

„Oamenii înşiși își sunt lor cauză a relelor, atunci când nu urmează harului și, prin aceasta, alunecă spre cele rele. Pentru că omul poate să alunece, mânat de cugetele sale, să devină neglijent, disprețuitor și trufaș. Iată ce spune Apostolul Pavel în acest sens: Pentru ca să nu mă trufesc (cu măreția descoperirilor) datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei (să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc) (II Corinteni 12, 7). Iată, deci, că și cei care au ajuns pe culmea virtuților nu sunt în siguranță desăvârșită. Trebuie, însă, spus că, de nu i-ar da omul ocazie lui satan, acesta nu l-ar stăpâni cu forța. De aceea, fapta săvârșită nu se atribuie nici lui Hristos, nici celui potrivnic (ci omului).

Cel al lui Hristos este cel care se atașează în cele din urmă harului Sfântului Duh. Prin urmare, chiar de se naște cineva de la Duhul, adică se face părtaș al Duhului Sfânt, are libertate să urmeze voia lui satan. Pentru că, dacă pe om l-ar duce cu forța fie Domnul, fie satan, atunci omul n-ar avea în sine nici motivul mergerii lui în iad, nici pe cel al moștenirii Împărăției (cerurilor).
Cel ce iubește virtutea trebuie să arate multă grijă pentru a deosebi binele de rău și pentru a cunoaște feluritele meșteșugiri ale celui viclean, care obișnuiește, ca prin închipuiri înșelătoare, să-i tulbure pe mulți, să-i chinuie și să-i ia în stăpânire.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 22, Răspunsul III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 259

„Căci cele necuviincioase și necinstite nu apar în același fel la oamenii de rând și la aceia care ocupă locuri importante. Căci dacă un cetățean sau un oarecare dintre oamenii de rând bate sau este bătut în mod public, scapă vorbe necuviincioase, petrece prin cârciumi și face alte asemenea fapte rușinoase, (acesta) nu va fi băgat în seamă ușor, socotindu-se că cele întâmplate corespund întregului său mod de viață; însă pe cel care a promis o viață perfectă, dacă va neglija și pe cea mai mică dintre îndatoririle sale, toți îl observă și-i impută aceasta ca o rușine.”