Matei 6, 1-13

„Zis-a Domnul: Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel, nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Iar când te rogi, nu fi ca fățarnicii, cărora le place, prin sinagogi și pe la colțurile piețelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe, ca păgânii, căci ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultați. Deci nu vă asemănați lor, că știe Tatăl vostru cele de care aveți trebuință, mai înainte ca să cereți voi de la El. Deci voi așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean. Că a Ta este Împărăția și puterea și slava în veci. Amin!”

Mântuitorul ne învață să ne rugăm

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. XXV, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1990), vol. 57, p. 468

„Dar deşi această rugăciune («Tatăl nostru» - n.n.) pare a cuprinde toată deplinătatea desăvârşirii, ca una care a fost începută şi hotărâtă de însăşi autoritatea Domnului, ea ridică totuşi pe slujitorii ei la acea stare cu totul deosebită despre care am amintit mai înainte, şi-i conduce pe o treaptă şi mai înaltă, la acea rugăciune de foc, cunoscută şi practicată de foarte puțini, de neexprimat prin cuvinte, dacă pot spune astfel. Această rugăciune, mai presus de orice simțire omenească, nu se poate arăta prin nici un sunet al vocii, prin nici o mişcare a limbii şi prin nici o rostire de cuvinte, ci numai mintea luminată de strălucirile cereşti o spune nu prin vorbe înguste şi omeneşti, ci prin toate simțirile. Ca dintr-un izvor foarte bogat o revarsă cu îmbelşugare şi o aruncă în chip minunat spre Dumnezeu, grăind atâtea în acel foarte scurt moment al timpului câte mintea nu poate rosti uşor şi nici străbate, când se întoarce în sine însăşi. Această stare ne-a arătat-o şi Domnul nostru prin forma acelor rugăciuni pe care, cum este scris, El le-a revărsat, când s-a urcat pe munte, sau când, în agonie, a vărsat chiar picături de sânge, rugându-Se în tăcere, ca sublim exemplu de rugăciune, pe care numai El îl putea da.”