Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Micul catehism: Cum se cuvine a fi înţeleasă nădejdea creştină

Micul catehism: Cum se cuvine a fi înţeleasă nădejdea creştină

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 07 Aprilie 2008

Nădejdea creştină, a doua virtute teologică, izvorăşte din credinţa în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu. Credinţa ne garantează că Dumnezeu este puternic, bun şi Îşi respectă toate promisiunile făcute; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.

Păcat împotriva nădejdii creştine, considerat şi păcat împotriva Duhului Sfânt, este înţelegerea greşită a bunătăţii lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat şi consideră că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea, şi cel ce socoteşte că se va putea mântui doar prin credinţa lipsită de fapte bune. În acest sens, Sf. Ap. Iacob ne învaţă: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este“. Păcătuiesc împotriva nădejdii şi cei care nu au încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Aceşti oameni consideră că păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi. De aceea, ei nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu. Sf. Ioan Gură de Aur semnalează că „diavolul ne strecoară în suflet gând de deznădejde, ca să ne taie nădejdea ce o avem în Dumnezeu, ancora cea tare, temeiul vieţii noastre, călăuza căii ce duce la cer, mântuirea sufletelor pierdute. Că prin nădejde ne-am mântuit (Rom 8, 24), spune Apostolul Pavel. Da, nădejdea, ca un lanţ agăţat de ceruri, ne ţine sufletele noastre, ne trage, încetul cu încetul, la înălţimea aceea, dacă ne ţinem strâns de ea, şi ne ridicăm deasupra viforului răutăţilor din viaţă. Dar dacă dăm drumul acestei sfinte ancore, cădem îndată şi ne înecăm, ajungem în adâncuri de păcate“.