Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Răspunsuri duhovniceşti: Bolile sufletului

Răspunsuri duhovniceşti: Bolile sufletului

Un articol de: Marius Ianuș - 12 Aug, 2010

Preacucernice părinte Laurenţiu Milotoiu, vin mulţi oameni cu probleme sufleteşti la dumneavoastră? Din ce motive suferă ei?

Egoismul meu contra egoismul lui! Suferim din egoism, din "drepturile" pe care credem că le avem şi pe care ne aşteptăm ca ceilalţi să ni le recunoască şi să ni le respecte. Uităm de sfaturile evanghelice şi ne batem pentru locurile de la urmă. Hristos Domnul a zis că cel ce vrea să fie cel mai mare între voi să se facă slujitorul tuturor. Pentru acest din urmă loc nu prea avem candidaţi, pentru celelalte, concurenţă mare.

Cum ne putem vindeca problemele sufleteşti fără a cădea în capcana psihologilor, care ne îndeamnă să devenim autosuficienţi, satisfăcându-ne toate poftele?

Nu ştiu care sunt sfaturile psihologilor sau cele ale psihiatrilor atunci când problemele sufleteşti se cronicizează sau au manifestări acute, dar bănuiesc că de cele mai multe ori sunt sfaturi care nu rezolvă fondul problemei: frământările conştiinţei. Omul are sădită o sete de adevăr care este ireductibilă, care nu poate fi săturată decât de Dumnezeu. Există situaţii însă când, din cauza amăgirii în care a trăit cineva timp îndelungat, ajutorul medicamentos să devină indispensabil, dar acestea ar trebui să fie excepţii, şi nu reguli. Problemele de conştiinţă nu le rezolvă medicamentele, ci pocăinţa, realismul duhovnicesc în ceea ce priveşte propria persoană, încrederea în Dumnezeu şi în ceilalţi. Acestea împreună constituie căi de dobândire a smereniei atât de lăudată şi totuşi atât de necunoscută.

Ce rugăciuni sau acatiste recomandaţi în astfel de probleme?

Rugăciunea de toată vremea, rugăciunea inimii. Încercarea constantă de a-i îndreptăţi pe ceilalţi, şi nu pe mine însumi. Gândirea smerită după modelul rugăciunii dinainte de împărtăşanie "...să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu...", sau după cea a unui curelar din Alexandria: "Doamne, şi acesta se va mântui, numai eu nu!". Chemarea ajutorului Maicii Domnului prin cântări şi rugăciune. Meditarea şi însuşirea după putere a cuvintelor ei "fie mie după cuvântul tău", deşi nici ea nu pricepea cum este cu putinţă zămislirea de vreme ce nu ştia şi nici nu vroia să ştie de bărbat, alegând fecioria. Abţinerea de a-i judeca pe ceilalţi, cunoscând că are cine să-i judece. Conştientizarea că viaţa noastră este împlinirea cuvintelor propriilor noastre rugăciuni: "Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ (adică cu noi; acum)..." ş.a. pe care Dumnezeu ne va lumina să le împlinim în viaţa noastră. În general e important ca viaţa noastră să fie plină de rugăciune, nu doar să ne rugăm la anumite răstimpuri pentru a împlini o datorie. Dacă suntem îndrăgostiţi de Dumnezeu atunci mintea noastră va fi irezistibil atrasă acolo. Cineva spunea: "gândul la Dumnezeu să fie ca o durere de dinţi", iar părintele Arsenie Papacioc ne încuraja: "orice suspin este rugăciune şi orice clipă este timp".

Care este rolul preotului duhovnic în raport cu bolile sufleteşti ale celor din comunitatea sa?

El este aşa cum afirmă rugăciunea din Taina Spovedaniei un martor al dialogului credinciosului cu Dumnezeu Iisus Hristos, este un canal al unei revărsări de har, un păstrător şi dascăl al predaniei Bisericii, părintele risipitor de iubire (cum îi place părintelui profesor Vasile Mihoc să spună) care primeşte pe toţi fiii risipitori.