Răspunsuri duhovniceşti: Cum trebuie să fie relaţia cu duhovnicul

Preacucernice părinte Liviu Barbu, atunci când cerem binecuvântarea duhovnicului la tot pasul, pentru lucruri mari sau mici, primim o putere şi o siguranţă călăuzitoare de neînlocuit?

Cu siguranţă că este aşa. Când cerem binecuvântarea duhovnicului pentru tot ce facem, îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră, să ne sfinţească şi cele mai neînsemnate activităţi cotidiene, să trăim după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "De mâncaţi, de beţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (I Cor. 10, 31). Nu sunt de acord cu cei care zic că nu trebuie să-i spunem duhovnicului tot ce facem în amănunt. Nu este neapărat necesar să facem ascultare precum monahii după îndemnul Sfântului Antonie cel Mare, care ne spune că ucenicul trebuie să întrebe câte picături de apă bea şi câţi paşi face în chilia sa, însă întrebarea şi ascultarea nu ne pot aduce decât folos duhovnicesc, după cum se zice: "Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească". Lucrul acesta nu ne absolvă însă de responsabilitatea personală. Duhovnicul sfătuieşte, însă ucenicul hotărăşte şi împlineşte.

Chiar dacă duhovnicul poate greşi, Sfântul Siluan Atonitul († 1939), mare avocat al ascultării, ne spune că totul se va face spre folosul duhovnicesc al ucenicului care se smereşte prin ascultare, iar Dumnezeu văzând umilinţa sa îl va scoate la liman. Acest lucru este întărit şi de ucenicul acestuia, părintele Sofronie Sakharov († 1993) care a întemeiat Mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" din Anglia.

Am început să înţeleg ce înseamnă ascultarea, citindu-l pe Sfântul Siluan. Pe când citeam, părintele meu duhovnic m-a întrebat dacă înţeleg ce citesc. Iar de atunci am intrat în ascultare, cum se spune, şi vă mărturisesc că aceasta a fost cea mai mare descoperire a vieţii mele. Prin ascultare dobândim smerenie - nu ne lăudăm cu ce facem, ci considerăm orice împlinire rezultat al ascultării şi binecuvântării, zicând: "Slugi netrebnice suntem şi ceea ce am fost datori să facem am împlinit" (Lc. 17, 10).

În creşterea noastră duhovnicească, culmea de atins corespunde sfinţeniei. Cum poate credinciosul în viaţa de zi cu zi să urce spre această culme?

Aceasta este o întrebare care ar trebui să ne frământe pe toţi. Într-adevăr, în viaţa de zi cu zi se împleteşte cununa sfinţeniei. Eu cred că trebuie să ne facem datoria acolo unde suntem. Să fim cu adevărat creştini în orice împrejurare ne-am afla, să nu ne ruşinăm de a-L mărturisi pe Hristos şi a ne pune toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Este ca şi cum ai umbla, L-ai însoţi, sau, mai bine zis, L-am lăsa pe Dumnezeu să ne însoţească în tot ce facem, la fiecare pas pe care îl facem. Să trăim în prezenţa lui Dumnezeu tot timpul. Să încercăm să punem în practică acest lucru, să ne gândim că Dumnezeu este de faţă tot timpul. Dacă nu putem să săvârşim un lucru în faţa lui Dumnezeu, e mai bine să nu-l săvârşim niciodată. De multe ori, înainte de a face un lucru mă gândesc la ce ar spune duhovnicul meu despre acel lucru. Dacă simt că n-ar fi de acord, atunci poate că nu este după voia lui Dumnezeu.