Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Banat Puterea harică a apei sfinţite

Puterea harică a apei sfinţite

Un articol de: Protos. Iustin Popovici - 07 Ian, 2016

În Biserica lui Hristos, omul se pregăteşte pentru viaţa de apoi prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora dobândeşte de sus dar şi har. Afară de Sfintele Taine, tot ca un mijloc de câştigare a harului divin, mai sunt diferite forme de cult, care de asemenea tind la întărirea şi înălţarea spirituală a omului spre cele înalte, ca sfinţirea apei, sfinţirea bisericii şi sfinţirea altor lucruri necesare cultului divin.

Sfințirea apei s-a practicat de la început, din prima zi a exis­tenței Bisericii, cură­țindu-i de toate păcatele, atunci când s-au botezat, pe un mare număr de creștini (Fapte, 2, 41; 4, 4). În textul de faţă voi face câteva referiri la slujba numită Sfinţirea cea mare a apei” care se săvârşeşte de două ori pe an, iar nu o singură dată, după cum se ştie în popor: mai întâi, ea este săvârşită în ajunul Bobotezei, cu această Agheasmă Mare stropindu-se casele credincioşilor, iar mai apoi, în ziua de Bobotează, aceasta din urmă fiind luată de credincioşi acasă pentru nevoile de peste an. Sfinţirea cea mare a apei, săvârşită de preoţi în ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos a sfinţit firea apelor, botezându-Se în râul Iordan, este oficiată numai în biserică sau lângă o apă curgătoare curată. În cadrul acestei slujbe, spre deosebire de cea în care se sfinţeşte Agheasma mică, apa este sfinţită printr-o dublă invocare a Duhului Sfânt. Astfel, Agheasma Mare are o putere sfinţitoare deosebit de mare, ea purtând în sine darurile minunate ale Duhului Sfânt cu mult mai mult decât Agheasma cea mică.

Apa, mijloc de curăţire şi de împăcare în Vechiul Testament

Apa este socotită un simbol al cultului creştin, folosindu-se şi întrebuinţându-se la cele mai multe acte liturgice. Temeiurile pentru întrebuinţarea apei în cult sunt de natură biblică, patristică, istorică şi simbolică. La început, Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei, care era plină de sfinţenie şi curăţenie; iar din rădăcina pomului vieţii din mijlocul raiului curgea izvorul ce se ramifica în patru râuri ce adăpau pământul şi-l făceau să rodească. După căderea în păcat a celei dintâi perechi de oameni, apa îşi păstrează caracterul sfinţeniei şi curăţeniei de la început, în sensul larg al cuvântului – deoarece atunci când urmaşii lui Cain şi Set deveniseră atât de răi, încât în cugetele lor concepeau numai rău şi răutate, prin apa potopului s-au spălat tot păcatul şi necurăţia. În Vechiul Testament, apa era socotită ca mijloc de curăţire şi de împăcare. A fost întrebuinţată la săvârşirea cultului divin, la aducerea jertfelor, la sfinţirea preoţilor şi la curăţirea leprei. De aceea, Psalmistul David scrie: Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte...”, Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi...” (Ps. 50, 3 şi 8). De asemenea, Domnul zice prin gura profetului Isaia: Cei ce sunteţi însetaţi mergeţi la apă, şi cei care nu aveţi argint mergeţi de cumpăraţi şi mâncaţi, mergeţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ vin şi grăsime” (Isaia 55, 1). Dumnezeu a făcut nenumărate minuni cu apă şi prin Moise, sluga Sa, a trecut Marea Roşie, a izvorât apă din stâncă, a îndulcit apa cea amară, a izbăvit pe Israil de la idolatrie cu apă şi foc.

Firea apelor s-a sfinţit prin pogorârea Duhului Sfânt

În Noul Testament, la malurile Iordanului apare tânărul proroc şi ascet Ioan Botezătorul, care spunea: ,,Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3, 16). Sfântul Evanghelist Matei ne relatează că Iisus a venit din Galileea la Iordan, unde era Ioan botezând, cerând să fie botezat (cf. Matei 3, 13). „Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El” (Matei 3, 16), iar glasul Tatălui din ceruri s-a auzit zicând: ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3, 17). Astfel, firea apelor s-a sfinţit, iar prin pogorârea Duhului Sfânt la Botezul Domnului, apa sfinţită a primit putere harică. De asemenea, pe vremea Mântuitorului, la marginea oraşului Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, numită şi Scăldătoarea oilor. În această scăldătoare, la anumite intervale ,,se cobora îngerul Domnului şi tulbura apa şi cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut” (Ioan 5, 4). Adică, după sfinţire prin venirea îngerului, apa dobândea puterea de vindecare şi iertare de păcate. Prin conlucrarea Fiului lui Dumnezeu, orbul din naştere primeşte vederea numai după spălarea în Lacul Siloamului. Fiul lui Dumnezeu avea puterea de a-l vindeca şi fără să-l fi trimis pe orb la Lacul Siloam, însă a vrut să arate puterea harică a apei, unde se cere şi conlucrează ajutorul Său, chiar nefiind de faţă, adică numai prin prezenţa Sa nevăzută. Hristos trimite pe Duhul Său cel Sfânt să reverse izvoarele darului divin asupra celor ce îi imploră ajutor. Tot astfel, prin rugăciunile de invocare a slujitorilor Sfintelor Altare, apa primeşte dar de sfinţenie, sănătate, curăţire şi binecuvântare.

Mărturii în Constituțiile Apostolice

Sfinţirea apei îşi are originea din cele mai îndepărtate timpuri ale creştinismului. În Constituţiile Apostolice, printre altele se regăseşte şi o rugăciune care poartă numele de „Rânduială despre apă şi untdelemn a Apostolului Matei”. Putem fi ferm convinşi că rugăciunea nu îi aparţine Apostolului Matei, dar ea cuprinde o serie de elemente asemănătoare cu rugăciuni similare din perioada respectivă, cum ar fi cele din „Evhologhionul” („Molitfelnicul”) Sfântului Serapion de Thmuis sau cea cuprinsă în manuscrisul rămas anonim al operei „Testamentum Domini”. Aşadar, Sfinţirea apei sau Agheasma este atribuită Sfântului Apostol Matei: „Despre apă şi untdelemn hotărăsc eu, Mateiu, ca să binecuvânteze, adică să sfinţească apa şi untul de lemn episcopul, iară dacă lipseşte episcopul, atunci să o binecuvânteze preotul împreună cu diaconul”. În Constituţiile Apostolice se află şi o rânduială deosebită pentru sfinţirea apei. Efectele ce le produce apa sfinţită, de asemenea, sunt cuprinse în Constituţiile Apostolice: „Prin stropirea apei sfinţite se câştigă întărirea sănătăţii, vindecarea boalelor, depărtarea spiritelor şi a atacurilor rele” (Cartea VII, 29).

„Izvor de nestricăciune și dar de sfinţenie”

„Pravila bisericească” ne învaţă următoarele: „Agheasma, apa sfinţită prin slujba bisericească, se face când preotul cheamă asupra ei puterea Duhului Sfânt, pentru ca ea să aibă puterea de a sfinţi viaţa oamenilor şi a naturii înconjurătoare, pentru ca ele să capete binecuvântarea Domnului”. Apa este simbolul curăţirii sufleteşti, al promovării şi al sfinţirii vieţii.

Punctul culminant din actul sfinţirii apei şi cel mai important îl formează invocarea so­lem­nă a Duhului Sfânt, prin cuvin­tele: „Tu Însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea Sfântului Tău Duh, Care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta. Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare pu­teri­lor celor potrivnice, plină de pu­tere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea su­fle­telor şi a trupurilor, spre vin­de­carea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă... Dă tuturor celor ce se vor atinge de dânsa şi se vor stropi şi o vor gusta: sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare” (Rugăciunea din Molitfelnic). Din cele expuse s-au putut constata în mod temeinic impor­tan­ţa şi necesitatea apei sfinţite ca mijloc de curăţire trupească şi sufletească a creştinului. „Pen­tru că orice făptură a lui Dum­nezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Tim. 4, 4-5). Aşa­dar, „să scoatem apă cu veselie din izvoarele mântuirii” – apă sfinţită – după cum a zis Isaia prorocul, căci apa aceasta, având într-însa darul şi puterea dum­nezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind răni, apărând de rele, de necazuri şi de primejdii şi să dobândim sfinţenie, sănătate, curăţenie şi binecuvântare.