Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Are creştinul dreptul la concediu?

Are creştinul dreptul la concediu?

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 22 Iul, 2019

Se întâmpla cu mulţi ani în urmă, la începutul studenţiei mele întru cele ale Teologiei. Mă aflam într-o biserică din Iaşi, la finalul Liturghiei duminicale. Preotul care slujea atunci - şi care între timp a trecut la cele veşnice -, era nemulţumit de faptul că se decisese ieşirea sa la pensie (depăşise deja vârsta legală) şi numirea unui alt preot paroh. Sfinţia sa urma să rămână preot slujitor la aceeaşi parohie, însă fără atribuţii de ordin administrativ, ci îmbisericit ca pensionar. Era un om foarte iubit de comunitate pentru că, în plin regim comunist, nu doar că ţinuse biserica deschisă, dar fusese extrem de activ şi de prezent în mijlocul enoriaşilor. Omeneşte, era de înţeles durerea lui. Duhovniceşte, era greu de digerat faptul că-şi exprima nemulţumirea în faţa întregii comunităţi, pe un ton apocaliptic. Din torentul de argumente aduse împotriva deciziei care-l „retrograda” de la funcţia de paroh la slujirea de preot îmbisericit, mi-aduc aminte că m-au şocat două: 1) „Unde slujesc doi preoţi, dracul e paroh”; 2) „Am auzit că cel care a fost numit aici ca paroh merge vara în concediu. Păi, unde s-a mai văzut ca un preot să meargă în concediu? Voi mă ştiţi bine, eu niciodată nu mi-am luat un concediu”.

Sigur, venerabilul părinte evocat mai sus uitase, dintre multele sentinţe care circulă şi în mediul bisericesc, taman pe cea care spune că „e plin cimitirul de oameni (care se credeau) de neînlocuit”. Faptul că slujirea a doi sau a mai multor preoţi la acelaşi altar de parohie implică şi ispite, e de înţeles. Dracu-şi bagă coada acolo unde ştie că poate crea cea mai mare zâzanie. „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Marcu 14, 27) poate primi şi un adagiu: „Bate-se-vor între ei păstorii şi se vor sminti oile”. Atunci când cei împreună-slujitori dau dovadă de smerenie şi de dragoste între ei, evident, nimic nu poate să-i despartă. Nici măcar satana. Dar dacă ei nu dovedesc astfel de virtuţi şi nici nu înţeleg că în Biserică totul se face nu de capul nostru, ci este rânduit de Capul ei - adică de Domnul Hristos - să funcţioneze ierarhic, nu democratic, atunci da, oricând pot apărea nedorite conflicte.

Pentru mine, deşi un novice în ecleziologie, lucrurile erau destul de clare în privinţa conlucrării preoţilor şi a credincioşilor între ei. Problema concediului la clerici, în special, şi la creştini, în general, deschidea însă o discuţie puţin mai complexă, cu multe nuanţe. Mi-a luat mulţi ani să mă dumiresc ce şi cum. Chiar e un păcat să mergi în concediu? Cuvântul vacanţă trebuie exilat din vocabularul preoţesc?

Pe tesaloniceni, Sfântul Apostol Pavel îi atenţiona: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iar ucenicul său iubit, Timotei, primea, ca episcop, îndemnul: „stăruieşte cu timp şi fără de timp” (II Timotei 4, 2). Nu putem, aşadar, pune nici măcar o secundă între paranteze rugăciunea sau să ne autosuspendăm din statutul de preot sau de creştin. A ne lua concediu nu înseamnă a nu ne mai face pravila, a dezlega postul, a sta cu burta la soare în timpul Liturghiei duminicale etc. Avem însă două repere în Sfintele Scripturi şi în Sfânta Tradiţie care ne lămuresc cam în ce fel se poate vorbi totuşi despre vacanţă în termeni creştini.

După ce i-a trimis pe apostoli „doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate”, aceştia s-au întors „şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat” (cf. Marcu 6, 7 şi 30). Ce credeţi că le-a răspuns Mântuitorul? I-a trimis imediat într-o nouă misiune sau le-a dat altceva de lucru? Nu. „El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin. Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31). Observaţi câtă grijă, cât de atent e Domnul cu însoţitorii Săi? Cunoscând, prin asumare, neputinţa firii omeneşti, Mântuitorul cunoaşte prea bine importanţa hranei şi a odihnei pentru noi. Mai mult decât atât, vreo trei secole mai târziu, Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai aspri asceţi din istoria Bisericii, explică şi necesitatea momentelor de destindere în activitatea ucenicilor, după cum reiese şi din următoarea pildă din Patericul egiptean: „Era cineva ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul, vrând să-l încredinţeze pe el, cum că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: Pune săgeata în arcul tău şi întinde. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: întinde. Şi a zis lui vânătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii, degrab se rup. Deci trebuie, câteodată şi câte puţin, a ne pogorî fraţilor. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus”.

E permis concediul în viaţa unui creştin, mai ales a unui preot? Este. Aş zice că e chiar necesar, mai ales în contextul unei vieţi trepidante. Dar el înseamnă doar o suspendare temporară a unor activităţi cotidiene, nu şi a rugăciunii, a postului sau a altor îndatoriri duhovniceşti. El presupune odihnă, nu petreceri. În vacanţe căutăm un pic de destindere, iar nu distracţie. Pentru o familie creştină, un concediu petrecut cât mai departe de locul în care trăieşte este o şansă în plus de a întări comuniunea, de a-şi reevalua viaţa, de a comunica şi pe alte subiecte decât pe cele „de uz casnic”.

Când prohodim sufletul ce trece la cele veşnice, cel mai des pomenim cuvântul odihnă. Înseamnă că Raiul poate fi înţeles şi ca un soi de concediu perpetuu (dar unde odihna este activă, nu pasivă). Pe pământ fiind, avem şansa de a pregusta din această odihnă, după cum ne încredinţează Domnul Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), încât adevăratul concediu nu este cel pe care-l luăm anual - bun şi acela, ca simbol, ca întărire pe Cale -, ci acela pe care-L luăm în Domnul. El este Odihna inimilor noastre.