Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Cel mai lung drum e de la urechi la inimă. Dar care-i cel mai scurt?

Cel mai lung drum e de la urechi la inimă. Dar care-i cel mai scurt?

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 05 Feb, 2019

Concluzionam, în articolul anterior, că nu se pune problema dacă Biserica se cuvine să susţină iniţiative precum cea finalizată cu referendumul de anul trecut, ci cum ar trebui să se concretizeze un astfel de sprijin. Înainte de a încerca un răspuns, să lămurim un lucru. De ce ne dorim, de fapt, ca statul să aibă legi compatibile cu morala şi credinţa creştină? Sunt ele indespensabile pe calea mântuirii? Ne îngrijorează cu adevărat soarta lumii, a viitoarelor generaţii?

Ridic aceste întrebări pentru că, fără să am pretenţia că e reprezentativ acest lucru, am sesizat în jur oameni care s-au grăbit să spună DA la referendum mai degrabă din dorinţa de a rămâne într-o zonă de confort, pentru a se bucura de privilegiul că noi, creştinii, suntem majoritari în această ţară. (Dar am fost vreodată, de-a lungul istoriei, în sensul evanghelic, nu statistic al cuvântului, altfel decât minoritari, adică „turmă mică”?). E adevărat, tăvălugul ce se profilează ne va aduce şi multă suferinţă, ne va provoca să ieşim din starea de „căldicei”. Dar o legislaţie de inspiraţie creştină nu poate fi un scop în sine. Vremurile de prigoană nu sunt de dorit. Dar nici nu este cazul să ne speriem de perspectiva lor, asumându-ne o bătălie care nu ne este proprie şi în care ne atrag luptătorii împotriva lui Dumnezeu.

Aşadar, pentru cine (ce) am votat? Pentru Biserică? Dar Biserica a avut numai de câştigat în vremuri grele, a ieşit mereu mai întărită, adăugând noi pagini la sinaxare. Dimpotrivă, după cum precizează Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică, „când pe tronul împărătesc se urcă unul care mărturiseşte aceeaşi credinţă în Dumnezeu ca şi noi, religia se moleşeşte. Atât de puţină nevoie are să fie îmboldită de cinstirile ce i le dau oamenii!” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi”, Editura Basilica, Bucureşti, 2015, pp. 342). Încât, eu cred că ajută această cercetare a conştiinţei în urma căreia fiecare să-şi răspundă sincer la întrebarea: de ce am votat DA la referendumul pentru clarificarea definiţiei căsătoriei în Constituţia României (dacă am votat aşa, evident)?

Nădejdea noastră nu stă în nişte legi civile favorabile credinţei. Când este însă nevoie, ne implicăm şi dăm mărturie inclusiv prin vot despre cele mai adânci convingeri ale noastre. Aşa cum creştinii din vechime erau îndemnaţi să nu caute cu dinadinsul să iasă în calea celor ce căutau să-i ucidă pentru credinţa în Hristos, dar când erau prinşi sau puşi în situaţia de a da mărturie, o făceau chiar cu preţul vieţii. Pe scurt: sub nici o formă nu trebuie să milităm pentru edificarea unui stat articulat teocratic, dar nici să stăm cu mâinile în sân când avem şansa de a ne spune punctul de vedere în societate. Ca oricare alţi cetăţeni, de altfel.

Referendumuri duse în absurd

Şi încă un lucru mai trebuie limpezit la acest capitol, apropos de afirmaţia unui distins intelectual dilematic: „Dacă Ceauşescu propune un referendum despre obligativitatea de a ţine post de două-trei ori pe săptămână, ne repezim, creştineşte, să-l susţinem, lăsând deoparte faptul că, pentru el, postul nu e decât un mod de a cosmetiza penuria alimentară. O fi, dar, pentru noi, postul e totuna cu a-L mărturisi pe Iisus Hristos!”. Nu, domnule Andrei Pleşu, a impune postul prin lege de stat nu are nimic de a face cu o mărturisire de credinţă. Duceţi în derizoriu lucruri serioase, aducând băşcălia în sfera teologhisirii. E, ca să păstrez logica dumneavoastră, ca şi cum ai pedepsi prin lege pe şoferii care sunt găsiţi circulând în trafic fără ca să cunoască pe de rost rugăciunea pe care un creştin o spune la plecarea într-o călătorie.

Aşa e şi cu referendumul. Absurd ar fi fost să se propună, prin consultare populară, o lege care să prevadă obligativitatea cununiei religioase. Aşa ceva nu aş vota nici să mi se taie mâna. Şi nici alte lucruri ce ţin de conştiinţa şi libertatea fiecăruia. Dar a consfinţi în Constituţia României faptul că doar un bărbat şi o femeie se pot căsători ţine nu doar de o viziune creştină asupra creării omului, ci şi de interesul unei naţiuni de a proteja o instituţie naturală, universală. Diferenţa este că, dacă un necreştin sau un ateu pot susţine această cauză din varii motive, pentru un creştin primează faptul că Dumnezeu Însuşi a rânduit ca atare căsătoria, validată de Mântuitorul la nunta din Cana Galileei. Dacă un artist plastic votează că albul este alb şi negrul este negru, nu are în vedere doar firescul lucrurilor, ci şi implicaţiile pe care le-ar produce o relativizare a culorilor înainte de a fi aşternute pe pânză.

Ce căutăm pe acest pământ?

Tot divaghez şi nu mai ajung să răspund la întrebarea: cum se poate implica Biserica în situaţii precum referendumul din 6-7 octombrie? Cum altfel, decât cu „armele” care-i sunt specifice de două mii de ani? Cum ar fi: rugăciunea (slujbele), postul, împărtăşirea cu Sfintele Taine. Când sunt lucruri care intră în sfera ei de „competenţă”, niciodată lucrurile nu sunt (sau nu ar trebui) abordate din perspectivă lumească de către Biserică, ci doar din perspectiva lucrării sau efectelor în viaţa duhovnicească. Anul trecut, pe fondul unei slabe implicări a laicatului, a cetăţenilor, în general, în condiţiile unui timp extrem de scurt şi a unui boicot generalizat, instituţia Bisericii a fost împinsă - oarecum forţată, aş spune -, să se implice inclusiv cu mijloace specifice unei campanii. Legal, nu a fost o problemă, cum au încercat unii să acrediteze. Duhovniceşte, da, căci de aici provine şi tulburarea iscată chiar între credincioşii vecini de strană prin biserici. Aici văd o greşeală extrem de mare în care eu însumi am picat, mai mult sau mai puţin.

Cel mai lung drum este de la urechi la inimă, spune o vorbă atribuită părintelui Arsenie Boca. Cu alte cuvinte, de la a afla sau a fi informat până la a fi convins să acţionezi e cale lungă. S-a văzut limpede la referendum. Poate mai trebuie să treacă ani până să înţeleagă şi cei ce au boicotat sau au lipsit de la vot ce miză a fost. Dar noi trebuie să învăţăm o lecţie, să înţelegem un lucru esenţial: cel mai scurt drum este de la ochi la obraz. O lacrimă de pocăinţă sinceră spală nu doar obrazul, ci şi multe neputinţe. Proprii şi colective. O singură astfel de lacrimă face cât toată apa în care am fost botezaţi. De aceea spovedania mai este numită şi al doilea botez. Asta e calea nu doar în situaţii de criză, nu doar la vreme de referendum, ci în orice timp orientat eshatologic. Şi care timp nu e aşa pentru noi? Căci, dacă nu Împărăţia, atunci ce căutăm pe acest pământ?