Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Cultura română şi Eminescu

Cultura română şi Eminescu

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 15 Ian, 2019

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc şi patriotic, fără vreo influenţă sau sentinţă arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit.

Sărbători după Sfinte Sărbători! O binecuvântată înlănţuire de zile în care am petrecut cu duhovnicească bucurie vremea sfintelor Praznice ale Naşterii, Tăierii-Împrejur şi Botezului Domnului, dar şi trecerea în Anul Nou civil 2019. Iată-ne ajunşi într-un alt moment festiv, când ne celebrăm cultura naţională şi pe reprezentantul desăvârşit al ei, Mihail Eminescu. Stabilirea Zilei Culturii Naţionale s-a făcut prin Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010, adoptată de forul nostru legiuitor ca pe o firească şi necesară omagiere a tuturor valorilor spirituale şi materiale făurite de naţia română în decursul bimilenarei sale existenţe, dar şi ca pe o datorie de a promova instituţiile menite să conserve, să comunice şi să promoveze acest tezaur. Pe lângă cele văzute, orice cultură cuprinde şi o serie de aspecte inefabile: credinţa strămoşilor, complexitatea trăirilor poporului, din care, de-a lungul istoriei, s-a născut latura văzută, tezaurizată în noţiunea de cultură naţională.

Nu se putea alege o zi mai potrivită pentru omagierea culturii noastre decât cea în care îl sărbătorim pe Eminescu, omul deplin al ei. Poetul şi-a dobândit acest nume prin incontestabila-i trudă pe tărâm cărturăresc şi patriotic, fără vreo influenţă sau sentinţă arbitrară venită de undeva, fără ca vreun for academic, politic sau juridic să i-l fi atribuit. Eminescu, prin propria-i gândire şi simţire, a creat valori naţionale fără seamăn; nu s-a văzut urcat de cineva pe piedestalul culturii şi simţirii româneşti; ascensiunea i-a fost presărată cu sfârşitoare suferinţe, în condiţii din cele mai vitrege. Nu exagerăm afirmând că în scrierile sale simţămintele româneşti sunt atât de expresive încât pare uluitor că a reuşit să prevadă cu aproape patru decenii înainte cum toate teritoriile locuite de români, fraţi de-o credinţă şi-un neam, se vor aşeza sub stindardul aceleiaşi ţări. Da, Eminescu s-a dovedit, din acest punct de vedere, un profet. Bunăoară, prin vara lui 1883 îi scria lui Iosif Vulcan, redactorul revistei „Familia din Oradea - care-i publicase vreo şapte poezii şi-i trimisese primul său onorariu - mulţumindu-i pentru consideraţia ce-i făcuse, dar şi pentru remuneraţie. Fapt interesant, în scrisoare el aminteşte că Oradea Mare se afla „într-un colţ depărtat al românimii, deşi se ştie că graniţele de atunci ale României nu se întindeau decât până la Carpaţi.

De ce îl numim pe poetul şi publicistul Eminescu deplinul român al culturii noastre? Deoarece opera şi gândirea lui nu sunt provinciale, ci naţionale, cu vedere spre universal. Da, este universală opera lui Eminescu, fiindcă ideile lui se întrepătrund cu ale marilor înţelepţi ai lumii, pe care i-a studiat cu nestăvilită sete de cunoaştere, netemându-se să-şi însuşească noi principii din istoria şi cultura internaţională fără a-şi risipi propria-i identitate, ba dimpotrivă, dovedindu-se un vajnic păstrător şi promotor al filonului românesc.

Într-un fel, neîntrecutul gânditor a întruchipat în năzuinţele lui tot ceea ce românii de pretutindeni visau: unitatea de neam, un trai civilizat, o societate necoruptibilă, lipsită de vanitate şi falsitate. Anticipând aceasta, nefericele stihuitor va imortaliza o sumedenie de aspecte ale istoriei şi vieţii cotidiene nu doar din Moldova, unde se născuse, sau din Muntenia, unde a trăit o parte vieţii, ci şi din Bucovina, unde învăţase, şi, de asemenea, surprinzător, din Transilvania, Banat sau Dobrogea, regiuni pe care le vizitase nu dintr-o curiozitate prozaică, ci din sincera dorinţă de a cunoaşte realităţi din ceea ce în mintea lui deja se înfăptuise, România Mare. El a cântat şi a jelit tot pământul străbun, toate provinciile istorice locuite de români, pentru că le cunoştea foarte bine, nu doar din cărţi, ci de pe cărările bătătorite cu piciorul şi cu inima arzând de a afla cât mai multe din trecutul şi prezentul întinsului pământ unde trăiau fraţii de-un sânge şi-o credinţă cu el. În vara lui 1866, pe când avea doar 16 ani, junele Mihai s-a încumetat să pornească pe jos de la Cernăuţi până la Blaj, în inima Transilvaniei, străbătând o distanţă de aproximativ 400 km. Din „Roma cea mică, după cum numea el Blajul, impetuosul Eminescu şi-a continuat parcursul iniţiatic prin Alba Iulia şi Sibiu, coborând pe valea Oltului până la Giurgiu. Câte sate, târguri, oraşe, biserici şi mănăstiri nu a cunoscut atunci? Ce să mai spunem de oameni!? Să nu uităm nici de peregrinările sale din 1868, cu trupe de teatru, ca sufleur ocazional, figurant ori actor, săvârşite prin toată Transilvania, prin Banat, Muntenia sau chiar Moldova. N-au rămas zadarnice aceste călătorii. Neobositul pelerin a strâns nenumărate comori, frumuseţi spirituale, culturale şi naturale, neostoite doruri şi suferinţe, pe care le regăsim transfigurate în monumentala sa operă literară sau în publicistică.

Iată de ce Eminescu rămâne omul complet al culturii noastre naţionale: a ştiut să creioneze prin inegalabile scrieri sufletul neamului său, tălmăcind în cuvinte alese credinţa şi istoria lui, creaţiile populare, virtuţile şi scăderile, năzuinţele, dar şi poticnelile confraţilor, bucuriile, apăsările, dar şi dorurile lor. De aceea, prin el cultura română a atins zenitul, iar fără el nu ar fi fost deplină, căci, nu-i aşa?, „ce săraci am fi fără Eminescu.