Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Mai vine lumea la conferinţe?

Mai vine lumea la conferinţe?

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 10 Mai, 2019

Zilele trecute am revenit de la Tübingen (Germania), unde am fost invitat să  particip la mai multe evenimente, inclusiv să  conferenţiez la o întâlnire regională  a Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români din Germania (ATORG). Deşi chinuit de o pneumonie, m-a întărit Dumnezeu să  ţin un cuvânt acestor tineri şi enoriaşilor care au rămas în Duminica Sfântului Apostol Toma, după  Sfânta Liturghie, vreme de un ceas.

Punct de plecare a fost tema stabilită  de organizatori, despre „Provocările măr­turisirii ortodoxe în ziua de azi“. Dar ceea ce m-a uimit a fost că , ulterior, sesiunea de întrebă ri (şi răspunsuri) a durat aproape trei ore! Ca să  nu-mi pierd vocea, a trebuit să beau ceai după ceai, dar clar că numai harul lui Dumnezeu m-a putut ţine într-un astfel de context. La fel s-a întâmplat şi a doua zi, la Cercul biblic al parohiei gazdă , păstorită  de luminosul pă rinte Nicolae Gilla, cu sprijinul neobositei sale prezbi­tere, Adina. S-a discutat despre Evanghelia după  Luca pe care, anterior, o parcurseseră  capitol cu capitol, să ptă mâni la rând. Recunosc că  am fost pus adesea în dificultate de interogaţii subtile, care vizau profunzimi ale textului. M-a bucurat să constat că resortul problemati­zărilor nu-l constituiau efemere curiozităţi intelectuale, ci serioase frământări existenţiale. Se făcuse târziu în noapte când am fost nevoiţi să  oprim dialo gul, din motive obiective.

Nu evoc întâmplător această  cea mai recentă  experienţă  a mea din sfera misionară . Ceea ce am tră it în oraşul universitar Tübingen devine o raritate în arealul bisericesc. Faţă  de ceea ce se întâmpla în anii de după  1989, se constată  un interes din ce în ce mai scă zut în rândul credincioşilor faţă  de întâlnirile numite generic „conferinţe“. Tema este abordată , lucid şi nostalgic, totodată , de Marius Vasileanu în ultimul număr din „Lumea credinţei“, sub titlul: „Altfel despre comunitatea creştină “. Explicaţiile diminuă rii publicului de la conferinţe pot fi, într-adevăr, multiple: s-a mai potolit „foamea“ spirituală  cu care am ieşit din deceniile de comunism; există  astă zi o ofertă  de cuvânt du­hovnicesc extrem de bogată , inclusiv în format audio şi video; multă  lume preferă  să  urmă ­ rească  transmisiunile în direct (pe internet, de obicei) ale unor astfel de întâlniri sau înregis­trările ulterioare şamd. E limpede însă că nimic nu poate compensa dialogul „faţă către faţă “ şi nici o transmisie video nu va putea înlocui impactul unei situări în proximitatea fizi­că  a unui „confe­renţiar“.

Între scaunul de spove­ danie şi amvonul predicilor

Aş adăuga câteva lucruri la cele semnalate de Marius Vasileanu. Unu: invitaţi de o anumită  ţinută  duhovnicească  - precum, să  zicem, pă rintele Ra­ fail Noica - vor umple o sală  oricât de mare ar fi, oricând. Doi: oamenii urmăresc (încă !) şi manifestă  mult interes pentru cei care fie vin cu o abordare mai vie - să  o numim „non­ conformistă “ (v. părintele Constantin Necula), fie impresio­nează  prin lucruri inedite extrase din sfera interdisciplina­ rită ţii (v. părintele diacon So­rin Mihalache). Trei: există  şi un soi de fidelizare, de „specia­lizare“ a publicului care caută  o anumită  abordare sau linie du­hovnicească  (v. maica Siluana Vlad). Realitatea „din teren“ de­ monstrează, însă, că se strâng din ce în ce mai greu oameni care să asculte pe cei ce nu se regăsesc în una dintre cele trei categorii enumerate anterior (iar acesta e şi cazul meu).

În pofida dificultă ţilor, nu cred că  trebuie să ne descurajă m şi să  renunţă m la tipul acesta de întâlniri. Oricum, în Ortodoxie accentul nu cade (nu ar trebui să  cadă !) pe lucrarea cu „masele largi“, ci cu acel „puţin aluat care dospeşte toată  frământătura“ (v. I Corinteni 5, 6). Formarea, catehizarea credincioşilor începe de la un număr mai restrâns, iniţial. Şi Mântuitorul a ales, dintre zecile/ sutele de ucenici, doar 12 apostoli mai apropiaţi, iar anumite lucruri le împă rtă şea doar cu trei dintre ei (Petru, Iacov şi Ioan). Încât, în modul raportă ­ rii credincioşilor la „conferin­ ţele“ duhovniceşti putem mai degrabă  sesiza semnul unei fireşti „limpeziri“, al unei necesare „rafinări“. Ei nu mai caută  orice cuvânt duhovnicesc şi de la oricine. Sunt mai selectivi, pentru că nu mai primează  setea de informaţie, ci o anumită  abordare care-i poate atinge direct, îi poate inspira şi entuziasma. Participanţii la „conferinţe“ doresc să  se implice mai mult, sesiunea de întrebări de după  discursul invitatului nu mai este suficientă .

Aşa se explică  faptul că  există  un interes în creştere faţă  de un alt tip de întâlniri, numit - iară şi generic - „seminarii“. Sunt 10, maxim 15 persoane care, ghidate de un mentor (un preot, o maică , un laic), au şansa de a se deschide şi de a vorbi fiecare în parte, de a intra într-o „lucrare“. Spre o astfel de abordare e nevoie să  ne deschidem mai mult. Grupurile de te­ ra­ pie sau de formare duhov­ ni­ cească  pot constitui „veriga lipsă “ între scaunul de spovedanie şi amvonul predicilor, respectiv aula conferinţelor. Spun asta din experienţă  şi am ca argumente „pescuirea“, prin aceas­ tă  metodă , a unor persoane din afara Bisericii, respectiv adâncirea unor credincioşi mai „harnici“ în demersul de cunoaştere lă untrică  (în sens filocalic). Tinerii, mai ales, sunt extrem de receptivi la astfel de abor­dări. Şi dacă  ei nu constituie ţinta principală  a misiunii Bi­sericii de azi, atunci cine?