Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Satul care nu va muri niciodată

Satul care nu va muri niciodată

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 23 Mai, 2019

Iaşul a găzduit, acum câteva zile, prima ediţie a spectacolului-eveniment numit „Omagiu satului românesc“. A fost o reuşită, prin aportul mai multor instituţii prestigioase, dar mai ales graţie implicării totale a celui ce a fost sufletul acestei manifestări, colonel în rezervă Emil Teofil Bălteanu, unul dintre membrii Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Iaşilor.

Ce m-a bucurat a fost faptul că am avut ocazia de a vedea pe scenă preoţi, învăţători, profesori, primari, agricultori, interpreţi de folclor care activează în mediul rural. Asistăm, mai ales după 1990, la o urbanizare a spaţiului public. Rareori veţi vedea promovate, evidenţiate, propuse ca modele acele persoane care-şi fac datoria, cu smerenie şi devotament, în satele româneşti. Şi dacă aţi şti cât avem de învăţat de la astfel de oameni! Unul dintre primarii invitaţi pe scenă a răspuns scurt, după un elogiu făcut activităţii sale de către o altă persoană: „Eu nu am făcut nimic altceva decât să pun în aplicare ceea ce şi-au dorit oamenii care m-au ales. Ce-a dorit comunitatea. Drept e că nici ei nu se aşteptau la asta...“.

2019 - An omagial al satului românesc

Ce m-a întristat, însă, e că astfel de acţiuni sunt rarisime. Cel mai adesea auzi prin presă cântat prohodul satului românesc care „se depopulează“, e „plin de asistaţi social sau de beţivi“, în care „veceul e în fundul curţii“ etc. Nici nu trebuie să idealizăm, dar nici să dramatizăm condiţia satului românesc. Da, se golesc satele şi pleacă oameni gospodari, care-şi fac un rost în altă parte (de obicei în străinătate). Dar satul românesc încă nu a murit. Şi, ceea ce este mai important, el are încă multe de oferit, mai ales la nivel de model comunitar.

După cum probabil ştiţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2019 să fie „An omagial al satului românesc“, în primul rând unul „al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari“. Dar Biserica nu este preocupată de satul românesc doar în astfel de ani omagiali. Drept dovadă sunt atâtea lucruri bune care se fac prin intermediul parohiilor de la ţară, inclusiv faptul că nu sunt trecute cu vederea nici comunităţile foarte mici, de doar câteva zeci de familii. Prezenţa unui preot în astfel de sate dinamizează, coagulează de obicei comunitatea, o aşază sau o întăreşte pe o anumită linie duhovnicească, cu multiple efecte benefice în plan social, educaţional, economic etc.

„E nevoie de o familie să naşti un copil, dar e nevoie de un sat întreg pentru a-l creşte“. Cred că această adaptare a unui vechi proverb reprezintă un foarte bun punct de plecare pentru a evidenţia aportul satului românesc în formarea unei conştiinţe comunitare. În satul tradiţional, a fi parte dintr-o familie se completa firesc şi benefic prin conştiinţa apartenenţei la un adevărat organism social. Comunitatea avea anumite vârfuri morale, gospodari respectabili, la care se raportau şi ceilalţi. Faptele imorale erau repede taxate de „gura satului“. Ruşinea funcţiona, ajuta la modelarea caracterului. Se comunica foarte bine, se cunoştea fiecare cu fiecare, îi ştiai chiar şi pe cei aflaţi la distanţe mari, nu doar pe vecinii cu care stăteai „gard în gard“. Când cineva-şi ridica o casă beneficia de sprijinul multora din comunitate, mai ales cu mâna de lucru - era aşa-numita clacă. La şezătoare, câte o nevastă mai tânără era învăţată de soţiile cu ani de experienţă cum anume să gestioneze diverse situaţii cotidiene. Tinerii se curtau la hora satului, la lumina zilei, în prezenţa adesea chiar şi a preotului. Statul la poartă, mai ales în zile de sărbătoare, era semn de deschidere şi prilej de interacţiune cu cei ce treceau pe drum (uneori şi de bârfă, ce-i drept). Nu se putea vorbi despre o incidenţă a depresiilor sau a sinuciderilor în astfel de comunităţi, în nici un caz la nivelul statisticilor de la oraş. Asta şi pentru că omul se simţea parte dintr-un organism viu, bine articulat, numit sat. Multe activităţi sau obiceiuri aveau, ca să vorbim în termeni moderni, reale virtuţi terapeutice.

Un model comunitar

Aşa îmi amintesc satul copilăriei mele, Chicirea (comuna Stăniţa, judeţul Neamţ). Oameni vrednici care, în plin comunism, au ridicat o biserică nouă, sfinţită în toamna lui 1977. Cu toate eforturile din prezent ale unui preot de excepţie, observ şi eu, cu durere, că lucrurile s-au mai schimbat faţă de acum 30-40 de ani. După cum, cu siguranţă, s-au schimbat în mai toate satele României. Prin depopulare, prin pătrunderea „modernităţii“... Dar modelul ca atare nu a pierit şi el poate fi actualizat oriunde există o parohie în sensul deplin al cuvântului. Din modul de vieţuire amintit mai sus, cu fireştile adaptări la condiţiile urbane, am încercat să pun cât mai mult în aplicare la parohia unde slujesc (nu este nici locul, nici momentul să detaliez). Şi roadele se văd, după doar câţiva ani. În multe alte locuri din ţară sau din diaspora (inclusiv în oraşe precum Paris, Roma sau Madrid) am cunoscut parohii vii în care, ca duh, se cultivă exact modul de interacţiune (era să spun socializare) din tradiţionalul sat românesc.

Sigur, exigenţele pot şi trebuie să fie şi mai înalte pentru cei ce sunt uniţi în numele Domnului Hristos. Cu foarte mulţi ani în urmă, părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului constata că „ceea ce se adună în jurul Potirului e parohie; restul e sat“, evidenţiind, prin această formulă sintetică, un ideal spre care trebuie mereu să tindem. La cum au evoluat (adică decăzut) lucrurile, într-o lume în care, mai ales la bloc, uneori nici măcar nu ştii cine-ţi este vecinul din perete, putem spune cu amărăciune: „Partea activă a enoriaşilor constituie un adevărat sat parohial; restul e oraş“. Aşa încât, am ajuns să ne dorim ca parohiile să fie închegate măcar precum erau (mai sunt, pe alocuri) satele tradiţionale româneşti. Modelul acesta comunitar este cel mai adecvat pentru a creşte cum se cuvine un copil, un creştin. Este un model mereu actual, care nu are nevoie decât de adaptări contextuale. Satul ca model de comunitate creştină nu va muri niciodată. Sunt la fel de convins de asta, după cum sunt absolut sigur că „nici porţile iadului nu vor birui“ Biserica lui Hristos (cf. Matei 16, 18).