Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Sexo-marxismul sau cum poţi deturna o dezbatere la „Dilema veche”

Sexo-marxismul sau cum poţi deturna o dezbatere la „Dilema veche”

Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 05 Iul, 2019

Sunt cel puţin şapte ani de când, în această rubrică săptămânală, dar şi prin alte mijloace de comunicare, atrag în mod sistematic atenţia asupra unui pericol de proporţii: ideologia neomarxistă .

Treptat, tot mai multe voci din zona lai­catului, a unor inte­lectuali de calibru, au început să constate că, împinsă până  la ultimele consecinţe, corectitudinea politică naşte monştri. Lucrurile încep să se clarifice, ies tot mai des la iveală adevăratele intenţii ale celor ce, la nivel declarativ, luptă  pentru protejarea drepturilor omului, mai ales ale minorităţilor „sexuale”. Vocabularul acestei noi ideologii – în fapt, „aceeaşi (marxistă ) Mărie cu altă pălărie” – cuprinde concepte sau termeni precum: umanism secular, multiculturalism, progresism, corectitudine politică, teoria genului etc. Sunt măşti sub care se ascunde o ideologie de inspiraţie mar­xistă, cu manifestări revoluţio­nare şi tendinţe totalitare. Pe scurt, e sexo-marxism. Un termen pe care nu şi-l vor asuma niciodată  înflăcăraţii săi a­depţi, ferindu-se de el ca dracul de tămâie.

Cel mai recent număr din săp­tămânalul „Dilema veche” (nr. 801 / 27 iunie - 3 iulie 2019) îşi propune, în cele opt pagini de „Dosar”, să  lămurească ce-i cu acest „sexo-marxism”. Nu­ mai că, din start, suntem puşi pe o pistă falsă. Analiza se face nu prin raportarea noii ideolo­gii la autentice şi validate isto­ric valori general-umane (nu zic creştine!), ci prin investiga­rea în paralel a două realităţi sociale, simbolizate de Gay Pride, respectiv de pelerinajul la sfintele moaşte. „Sexo-mar­xism şi moaşte” este titulatura dosarului dilematic, iar cei mai mulţi dintre autori cad în această  capcană şi prezintă o pro­blematică  doar prin rapor­tarea la cealaltă . Mai mult, se ajunge şi la deturnări terminologice. În preambulul dezbaterii, Matei Pleşu, că uitând să în­ţeleagă unde greşesc cele două „extreme” care „sunt eretice”, conchide: „Pe de o parte, avem păcatul ortopraxiei, al practicării formale, gospodăreşti, nereflexive a ritualului religios, iar pe de altă parte avem ră­mânerea în teorie, fără  transpunere în fapte – să-i spunem «ortoteoria»” (p. I). Or, în conşti­inţa creştină , ortodoxia desemnează  dreapta credinţă, iar ortopraxia – dreapta făptuire. Căci nu e suficient să aderi declarativ la un tezaur de cre­dinţă bimilenar, e nevoie să  şi „întrupezi” în faptele şi cuvintele tale această „corectă” raportare la Dumnezeu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că  „teoria” desemnează , din punct de vedere duhovnicesc, „vederea lui Dumnezeu”. Dar... aşa se întâmplă  când comparăm pere cu mere, şi alea pădureţe!

„Revoluţia e permanentă”

De departe, cel mai edificator text din „Dosar” este acela semnat de Adrian Papahagi (pa­ gina II), cel care, de altfel, „a consacrat în conştiinţa publică” termenul de sexo-marxism. „Mariajul lui Marx şi Freud” este urmărit pe un traseu bine documentat, care acoperă  mai ales perioada din 1930 încoace: „În schema clasică  oropsit-exploatator, sexo-marxismul introduce dimensiunea sexuală  în completarea (iar nu în locul) celei economice. Oropsiţii sunt prin definiţie femeile şi «minorităţile sexuale», considerate din start discriminate de ordinea sau de moralitatea burgheză ”. Nu sunt trecute cu vederea nici feminismul, ecologismul sau „lup­ta raselor oropsite împo­tri­va rasei albe”, ca extensii sau consecinţe ale noii gândiri a „stângii progresiste”. Iar finalul articolului ne dă frisoane, mai ales celor ce am gustat din „binefacerile” regimului comunist: „Revoluţia e permanentă , escaladantă , astfel încât, odată  obţinută o victorie, se îndreaptă, spre noi, nebănuite culmi de progres şi civilizaţie. Ea nu se poate opri decât după  ce a distrus complet lumea veche, după  cum cer Marx, Engels şi elevii lor conştienţi sau inconştienţi. Revoluţia sexo-marxistă  e totalitară  şi nemiloasă cu reacţiunea. Prin ancorarea frus­trării şi a furiei revoluţionare în sexualitate, zona cea mai adâncă şi obscură a firii omeneşti, sexo-marxismul confe­ră o forţă sporită resentimen­tu­lui şi îşi extinde masiv zona de recrutare”.

Fără  să-şi fi propus asta – sunt convins că e doar un „gest reflex” –, „Dosarul” ultimului nu­măr din „Dilema veche” propune o dezbatere pe principii de corectitudine politică . Adică  nu putem vorbi despre sexo-marxism dacă nu aducem în discuţie şi pe opozanţii lor, i­dentificaţi (nu am înţeles cum?) în „pupătorii de moaşte”. Că opoziţia celor două „tabere” este una artifical indusă, ne-o confirmă chiar rezultatele referendumului din 6-7 octombrie 2018 (pentru clarificarea defi­ni­ţiei căsătoriei în Constituţia României). Cei mai mulţi dintre pelerinii care se „înghesuie” să se închine la sfintele moaşte şi sunt tributari unei gândiri de tip magic nu au ieşit la vot, în pofida îndemnului ierarhiei bisericeşti. De aceea, nici nu s-a atins pragul minim necesar pentru validarea referendumului. Pe de altă parte, cele mai mul­te voci care atrag atenţia a­ supra pericolului neomarxist sunt ale unor persoane care nici măcar nu sunt creştini practicanţi, cu atât mai puţin închinători la sfinte moaşte.

O dezbatere „diluată”

Da, fenomenul de amploare al pelerinajului la sfinte moaşte merită o dezbatere separată . Acest lucru îl reuşeşte Cristian Chivu în articolul „Nevoia de a atinge” (pagina VIII), care, precum Adrian Papahagi, evită  cap­ cana „binomului” dilematic şi abordează  (doar) cealaltă  te­mă , încercând „«să  salveze» teologic adevăratul cult al moaş­telor în Biserică”: „Avem nevoie de a atinge, pentru că atingerea este un mod de comuniune, avem nevoie de a-L a­ tinge pe Dumnezeu, de a fi în con­tact cu El, care este Dătătorul de viaţă . Avem nevoie de sfinţii Lui şi de mărturia rămăşiţelor lor pământeşti, avem nevoie să ne atingem de ele, ca să -L atingem pe Dum­ne­zeu. Dar, pentru a nu aluneca în diferite erezii, idolatrii, avem nevoie să  cultivăm în noi cea mai mare virtute a creştinului care este discernământul (diakrisis)”. Subscriu!

Chiar dacă dezbaterea propusă săptămâna aceasta de „Di­lema veche” este „diluată”, deturnată  chiar, prin nefericita conectare a două  problematici distincte, totuşi ea reprezintă  un reper important pentru ulterioare clarificări ale fiecărui subiect în parte. Un creştin nu poate fi niciodată marxist. El nu crede în transformă ri revoluţionare şi nu cultivă revolta în nici o circumstanţă  socială , politică  sau culturală. Creştinul este fidel transfigurării ce-şi are temeiul în Pogorârea Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel insistă în epistolele sale pe asumarea condiţiei în care se află  convertitul: „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te! Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 20-22). Nu este vorba despre resem­nare aici, nici despre justificarea teologică  a inechităţilor sociale. Calea eliberării (mântuirii) este doar cea în Hristos Domnul. Toate celelalte aspecte din viaţa omului sunt menite „să se adauge” (cf. Luca 12, 31), ele nu pot fi niciodată  scop în sine, oricât de nobile ar părea. Lucifer a început revolta în Cer, tot el a instigat împotriva lui Dumnezeu pe primii oameni, care au pierdut astfel grădina Edenului. Iar de la Marx încoace ne tot promite raiul pe pă mânt. Oare să fim atât de naivi încât mai ales noi, românii, să-l mai credem după tot ceea ce s-a întâmplat în deceniile de dinainte de 1989?