Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Moldova Spitalul i-a fost asemenea unui altar cu care şi-a identificat toată fiinţa sa

Spitalul i-a fost asemenea unui altar cu care şi-a identificat toată fiinţa sa

Distinsa doamnă şi-a împărţit cei pu­ţin peste 77 ani (19 mai 1939 - 9 iulie 2016) între studiu, spital şi fa­milie.

În cele ale studiului, după absolvirea liceului (1952-1956) şi a Facultăţii de Medicină Ge­nerală (1956-1962), ca şefă de promoţie, a obţinut în 1968 mas­terul în specializarea Neu­rologie, profesând ca medic stagiar (1960-1962) şi rezident (1962-1965). Mai târziu, în 1983, a obţinut titlul de doctor în Ştiinţe medicale, speciali­za­rea Neurologie, cu teza „Cer­ce­tări clinice, biochimice şi morfopatologice în bolile cerebro­vas­culare acute“.

A scris peste 400 de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate

Fiind o persoană foarte serioasă întru cele ale studiului, la trei ani după primirea titlului de doctor în Ştiinţe medicale, în 1986, a fost cooptată în învăţământul superior, obţinând prin concurs toate gradele universitare. Aşa se face că în 1995 distinsa doamnă a obţinut titlul de profesor în Neurologie în cadrul Departamentului de Neurologie-Neurochirurgie al UMF Iaşi. Asta după ce în prealabil, în 1994, în semn de recunoaştere a activităţii şi pre­gătirii domniei sale, a fost numită şef al Secţiei de Neuro­lo­gie, funcţie în care a rămas pâ­nă la ieşirea domniei sale la pensie. Din anul 1999 a fost con­ducător de doctorate.

Domnia sa a fost o analistă întru cele ale ştiinţei prin excelenţă. Cele 14 tratate şi manu­ale şi cele peste 400 de articole şi studii publicate în ţară şi stră­inătate în reviste de specialitate stau mărturie în acest sens.

În plus, domnia sa a făcut parte, ca preşedinte sau membru de drept, din diferite consilii, comitete, asociaţii, socie­tăţi şi federaţii ştiinţifice, fiind membru în comitetul editorial al revistelor de specialitate, din­tre care amintim: Revista Me­dico-Chirurgicală, Iaşi; Re­vista medicală română, Iaşi; Neurologia (revista Societăţii Române de Neurologie); Acta Neurologica Moldavica, Iaşi ş.a.

Însă, dincolo de preocupările sale intelectuale, concentrate în cele 14 tratate şi peste 400 de studii, pe care le lăsăm spre a­naliză pe seama studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi a celor din stepena domniei sa­le, ca medic întreaga activita­te a domniei sale a stat sub semnul eclesialului, conştientă fiind de faptul că dacă în pacient suferă Hristos, atunci în doctor lucrează tot Hristos. De altfel, de serviciile domniei sale au beneficiat foarte mulţi monahi şi clerici ai Bisericii noastre, pentru care îi mulţumim cu recunoştinţa cuvenită.

Spitalul i-a fost asemenea unui altar cu care şi-a identificat toată fiinţa sa.

Domnia sa a înţeles medicina ca pe un dar primit de la Dumnezeu, fiind conştientă de faptul că acest dar se dă numai celor capabili de o mare iubire faţă de semenii în suferinţă. A înţeles, astfel, în cel mai înalt grad, în ce constă măreţia mun­cii sale în lupta cu boala şi cu moartea, transformând profesiunea sa într-o ofrandă pentru viaţă, ofrandă primită de la Dumnezeu şi întoarsă cu generozitate semenului. De aceea, în explorarea bolnavului, domnia sa a încercat să îl considere o fiinţă complexă, o personalitate, şi nu un amalgam de ţesuturi şi organe.

Ca soţie şi mamă, distinsa doamnă îşi afla zilnic mulţu­mirea în dăruirea ei jertfelnică pentru distinsul ei soţ, Corne­liu Ştefanache, un scriitor de marcă, strămutat şi el cu ani în urmă la cele veşnice, şi pentru fiica lor Irina, dedicată şi ea cercetării în capitala Franţei.

Bucuria ei se împlinea din bucuria celorlalţi. Se bucura, înseninându-i-se chipul, de succesul, realizarea sau devenirea celor din jurul domniei sale. Trăia în plinătatea ei taina iubirii, iubire surprinsă de soţul domniei sale în câteva dintre scrierile lui. A iubi însemna pentru ea a trăi şi a te bucura de viaţa celuilalt.

Casa i-a fost un loc de înseninare şi de sfat bun. Era o casă deschisă, cu o familie ospitalieră, mereu dispusă spre comuniune şi comunicare.

Pe vremea când eram mu­zeo­graf la Mănăstirea Putna mi-a fost dat să le fiu oaspete. Am fost foarte impresionat de va­loarea intelectuală a invita­ţilor domniilor lor, clerici şi laici, ortodocşi şi catolici, care, la scurt timp după rugăciunea de binecuvântare a bucatelor pre­gătite cu iscusinţă şi dra­goste de doamna profesor, căci pe atunci nu erau firme de ca­tering, încingeau nişte discuţii extrem de curajoase pentru vremurile acelea.

Doamna profesor a fost prin excelenţă un model de Om, de dascăl şi medic, de soţie şi de mamă

Din păcate, viaţa i-a fost agresată de o boală care s-a încrustat cu destulă repeziciune în trupul ei.

Am vorbit în mai multe rânduri cu domnia sa. În suferinţă fiind, nu deznădăjduia. Păti­mea cu răbdare şi încredere în Dumnezeu; era o pătimire a crucii pe care şi-a purtat-o cu demnitate.

Se ruga şi cerea rugăciunile Bisericii; în acest fel, durerea ei se mistuia în rugăciune. Şi pentru ca suferinţa să nu-i devină fără de sfârşit, - cum spun rugăciunile Bisericii - , moartea a venit ca o uşurare şi ca o dezlegare. Numai că moar­tea sa fizică nu i-a răpit şi existenţa sa spirituală. Sufletul său va fi acolo unde şi-a dobândit locul binemeritat încă din viaţă, căci prisosul de bunătate şi duioşie pe care l-a dăruit bolnavilor a făcut-o să urce trep­tele desăvârşirii duhovniceşti. Şi dacă a semănat cu dărnicie dragoste omului în suferinţă, „cu dărnicie va şi secera în Îm­părăţia lui Dumnezeu“ (I Co­rinteni 9, 6).

Astăzi, 15 iulie, când liturgic sunt prăznuiţi Sf. Mc. Chiric şi Iulita şi Sf. Vladimir, lumină­torul Rusiei, prin plecarea dintre noi a doamnei profesor doctor Felicia Ştefanache, mulţi­mea celor care se roagă în ce­ruri pentru cei în suferinţă a mai câştigat un suflet bineplă­cut lui Dumnezeu. Iar ceea ce nu a putut împlini aici pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi va veghea de Sus ca discipolii domniei sale să-i urmeze exemplul şi să descifreze cu aceeaşi minuţiozitate dimensiunea sfântă a actului medical, care este un act eclesial, atât timp cât în fiecare bolnav su­feră Hristos.

Fie ca doamna profesor doctor Felicia Ştefanache, care şi-a consumat viaţa asemenea unei epopei, făurindu-şi existenţa ca o combinaţie unică de măies­trie, caracter şi inteligenţă, existenţă în care dialogul dintre ştiinţe şi religie a conferit trăire sufletului său, să se adauge cetei doctorilor şi taumatur­gilor care se numără deja între casnicii Împărăţiei lui Dum­nezeu!