Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Arhimandritul Veniamin Micle la 80 de ani

Arhimandritul Veniamin Micle la 80 de ani

Un articol de: Tudor Nedelcea - 21 Aug, 2019

„Sub cerurile Oltului”, ca să folosim expresia Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, se află, ca într-o constelaţie monastică, mândra Mănăstire Bistriţa din satul vâlcean Costeşti. Ctitorită de marea familie a boierilor Craioveşti, care au dat însemnaţi domnitori, sfântul locaş este amintit în 1491-1492, în Hrisov sau „Cartea banului Barbu Craiovescu”. Aici s-au scris şi hrisoave, între care se remarcă Cronograful lui M. Moxa din 1620, prima istorie universală, „Viaţa Sfântului Grigore Decapolitul”, scrisă de Matei al Mirelor. Şi tot aici, din păcate, a fost şi domiciliul forţat al generalului (ulterior mareşalul) Ion Antonescu.

Pe urmele acestor mari cărturari şi, foarte curios, chiar în cele două cămăruţe ale mănăstirii în care a fost nevoit să stea (arest la domiciliu) Ion Antonescu, sălășluieşte vrednicul cărturar, arhimandritul Veniamin Micle. Se trage dintr-o familie de viţă nobilă, descendentă a cnejilor maramureşeni din Ţara Chioarului. Un strămoş al său, Ioan Micle de Şugatag, a fost ridicat la rangul de baron de către Matei Corvin şi s-a stabilit în Maramureşul istoric, în 1477. Alţii descind din cneazul (nobili feudali, stăpâni ai satelor) Giula din Giuleşti-Maramureş, creştini ortodocşi, menţionaţi în Diploma din 1349 a regelui maghiar Ludovic I. Antroponimul Micle apare documentar în 1419. Între descendenţii celebri îl situăm pe universitarul ieşean Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, participant la Revoluţia din 1848, absolvent al Şcolii Politehnice din Viena, profesor de fizică şi chimie la Academia Mihăileană (1858- 1860), profesor universitar la nou- înfiinţata (de către A.I. Cuza) Universitate ieşeană, fiind ales decan, prorector, rector. Aici, reputatul universitar a organizat primul laborator de chimie şi Observatorul astronomic din Iaşi.

Cu o asemenea moştenire spirituală, studiată şi tipărită în vol. „Genealogia familiei Micle” (2006) şi în „Memorial” (2008), arhimandritul cu care suntem contemporani, Veniamin Micle, a ţinut ştacheta morală, teologică, didactică şi ştiinţifică la un nivel ridicat, de care să nu se ruşineze în faţa iluştrilor ascendenţi.

O temeinică pregătire teologică

S-a născut la 7 iulie 1939, în satul maramureşean Plopiş-Şişeşti, în familia cu şase copii ai Eudochiei şi Timoftei. „Părinţii mei, moştenitori ai principiilor tradiţiei nobilimii române şi ai creştinismului ortodox, ne-au crescut în acest spirit al virtuţilor superioare, caracterizate prin rugăciune, muncă şi disciplină” („Memorial”, p. 7). A învăţat cititul la cinci ani, a urmat primele clase în mai multe localităţi (Plopiş, Făureşti, Cavnic) între 1946-1953. La Satu Mare urmează un an la Şcoala Medie Tehnică Mecanică (care se va desfiinţa), este transferat la Liceul „M. Eminescu” din aceeaşi localitate. Urmându-şi vocaţia, la 11 noiembrie 1954 intră novice la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia-Maramureş, sub protectoratul teologic al protosinghelului Iustin Chira (viitorul episcop), care l-a îndemnat spre Seminarul Teologic din Cluj (1955), pe care-l absolvă în 1959, pe primul loc între cei 40 de seminarişti. La 19 iulie 1958 a depus voturile monahale primind numele Veniamin. Tot pe primul loc intră, în 1959, la Institutul Teologic din Sibiu. La această vârstă, încep necazurile: prin Decretul bolşevic 410/1959, a fost înlăturat din facultate şi din mănăstire. Este obligat să se angajeze la un atelier de pictură şi confecţionat rame în oraşul Dej, urmând şi Şcoala Populară din localitate.

La intervenţia stareţului Justinian, este reprimit la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, hirotonit ierodiacon (20 decembrie 1959), ieromonah (a doua zi), desfăşurând activitate misionar-pastorală în parohii vacante (Vima Veche, Maşca, Fânaţe, Căpâlnic, Suciu de Sus). La îndemnul episcopului Teofil al Clujului a reluat cursurile universitare în 1962, pe care le-a finalizat în 1966, examenul de licenţă având tema „Conştiinţă pre scurt a Istoriei bisericeşti de Samuil Micu” (îndrumător: pr. prof. Sofron Vlad, rectorul, cu calificativul „excepţional”). Rectorul Vlad îl povăţuieşte să-şi dea doctoratul la Institutul Teologic din Bucureşti, Secţia Practică, specialitatea Omiletică şi Catehetică (1966- 1968). Teza de doctorat: „Problemele predicii creştine în vremea noastră”. Ca doctorand, obţine de la preşedintele francez Charles de Gaulle o bursă pentru Teologia Ortodoxă Română, la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg (1968-1971).

Întors în ţară în 1971, este înştiinţat că va fi asistent şi duhovnic la Institutul Teologic din Bucureşti, dar „prin intrigi de culise, ţesute în cercuri mai înalte”, ajunge profesor la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971- 1972), apoi este numit, prin concurs, asistent la Catedra de Omilitică şi Catehetică a Institutului Teologic din Sibiu, fiind delegat şi împuternicit pe lângă Institutul Teologic Ecumenic „Tantur” din Ierusalim (1973). Îşi aprofundează studiile în Grecia şi Spania. O nouă dezamăgire: este propus episcop-vicar la Arhiepiscopia Sibiului, dar este prelucrat, cum îi spune Patriarhul Justinian Marina: „Abia în clipa aceea am avut revelaţia lumii în care trăiesc! Însă, ca prin miracol, sufletul mi-a fost învăluit într-o pace divină, care îmi va ajuta în restul vieţii să privesc totul cu detaşarea înţeleaptă a monahului”.

Neocupând funcţia de episcop-vicar la Sibiu, a fost transferat la Seminarul Teologic din Mofleni (Craiova), ca profesor de franceză, engleză, rusă, filosofie, logică, ecumenism, istoria religiilor. Mitroplitul Olteniei, Teoctist, îi acordă rangul de protosinghel (22 martie 1975).

Din 1 septembrie 1977 este numit director al Seminarului Teologic din Bucureşti şi profesor de omiletică, apreciat de Patriarhul Justin Moisescu. Sfântul Sinod îi acordă rangul de arhimandrit. 

Viaţa monahală

Arhimandritul Veniamin Micle hotărăşte să se retragă definitiv la mănăstire, la vârsta de 40 de ani şi după 25 de ani de viaţă monahală. Se stabileşte iniţial la Mănăstirea Cozia, ca preot slujitor, apoi eclesiarh al Catedralei episcopale din Rm. Vâlcea (1982- 1984). Împreună cu Episcopia Râmnicului, a intervenit ca Mănăstirea Bistriţa (aflată sub administrarea Ministerului Muncii) să fie redată scopului pentru care a fost ctitorită. E o izbândă, arhimandritului Micle încredinţân­du-i-se stăreţia pentru restaurarea şi organizarea vieţii monahale. Aici s-au creat un centru de restaurare şi conservare a bunurilor de patrimoniu (icoane şi cărţi vechi), un muzeu al tiparului românesc, s-a amenajat o bibliotecă cu săli de lectură şi pentru simpozioane ştiinţifice. În 1992, prin transformarea mănăstirii într-una de maici, arhimandritul a devenit preot slujitor al mănăstirii, dar şi-a valorificat şi a doua vocaţie, cercetarea ştiinţifică, teologică.

Moştenirea scrisă a părintelui Veniamin

A scris 103 cărţi, 98 de studii, 322 de articole, 18 predici, 32 de comentarii etc., din domeniul teologic, istorie naţională, spiritualitate ortodoxă. Majoritatea acestor cărţi le donează, aşa cum recent a donat Basarabiei peste 3.000 de volume. Contribuţiile arhimandritului în probleme controversate de istorie şi literatură română veche sunt bine cunoscute specialiştilor. De pildă, despre „Ieromonahul Macarie. Tipograful român (1508-1512)” a scris prima monografie din cultura română, în 2008, considerându-l pe autorul tipăririi primei cărţi româneşti, „Liturghierul” în 1508, la numai 53 de ani de la prima carte tipărită de Gutenberg (Biblia cu 42 de rânduri, 1455), „român, transilvănean de origine, din Codlea, identificat în persoana lui Matinus Burciensis de Cseidino, devenit «Macarie ieromonahul», prin adoptarea voturilor sinodale şi primirea harului preoţiei” (Veniamin Micle, „Ieromonahul Macarie, tipograful român”, Mănăstirea Bistriţa olteană, 2008, p. 134).

Un alt subiect controversat în istoriografia română, abordat şi de arh. Micle, a fost/este „bătălia de la Posada”. Din cele 22 de localizări ale celebrei bătălii conduse de Carol Robert de Anjou, Micle consideră că adevărata Posada este Defileul Bistriţei oltene. Cu prilejul lansării acestei cărţi, pr. N. State-Burluşi a subliniat că Posada reprezintă, de fapt, „nea­mul şi limba română”.

Nu lipsit de importanţă este faptul că arhimandritul Veniamin Micle concepe, scrie aceste cărţi şi studii în cele două cămăruţe ocupate altădată de un om demn şi bun creştin, Ion Antonescu, le „acoperă” cu sugestive coperţi, le tehnoredactează computerizat, le imprimă în tiparniţa modernă aflată într-una din aceste cămăruţe, le leagă şi le expediază celor interesaţi. Totul este făcut numai de cele două mâini ale arhimandritului, dirijate de un creier supradezvoltat şi pus, creştineşte, în folosul tuturor. Este încă o dovadă de admiraţie pentru scriitorul şi tipograful total arhimandritul Veniamin Micle, un Macarie contemporan.