Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Oltenia „Cerurile spun...”

„Cerurile spun...”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Oltenia
Un articol de: Ioan Ioanicescu - 11 Ianuarie 2016

Nașterea Domnului reprezintă, de peste 2.000 de ani, Adevărul fără plural, dincolo de toate speculațiile minții noastre. Nașterea Domnului e răspunsul la cea mai mare dintre întrebările omenirii. Un răspuns nepieritor, pe care se sprijină întreaga existență a lumii. Oare o primim noi cu toții în inimile noastre așa cum se cuvine? Lăsăm noi lumina Stelei Crăciunului să ne lumineze sufletele? O lăsăm noi să pătrundă în noi? Devenim noi transparenți pentru razele ei?

Cândva, în anii primei mele tinereți, am văzut o piesă de teatru cu titlul „Cerurile spun”, care nu știu cum de a scăpat, la acea vreme, în repertoriul Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din București! Autorul ei, Victor Papillian, literat plin de har, punea în lumină cele două cuvinte de sorginte biblică „Cerurile spun” și se străduia să arate că ele, Cerurile, vor continua să ne vorbească pentru a ne ține apropiați de „plafonul de sus al universului creat”. Un regizor dintre cei mari, Liviu Ciulei, ca să poată trece de ochii cenzurii, și-a permis să umble în text și să laicizeze termenii, lăsând greul piesei pe talentul și harul actorilor, care aveau menirea de a transmite mesajul doar prin mimica feței și prin tonul șoptit al rostirii. Doamne, ce realizare splendidă și cât de puțin îi trebuie unui public să priceapă și să înțeleagă, printre rânduri, miezul unui spectacol de o asemenea profunzime! Desigur, după câteva luni, piesa a fost scoasă din repertoriu, iar regizorul, mâhnit, a plecat spre alte zări.

Păstrez în memoria inimii ultimele rostiri ale piesei, care avertizau sentențios că „Cerurile spun cu adevărat și astăzi” și îmi motivez înscrisul meu din acest colț de pagină cu această constatare: da! Cerurile vor continua să ne vorbească pe coordonata timpului sacru, rămânându-ne nouă îndatorirea de a învăța să le auzim. Și niciodată glasul lor nu este mai actual, mai plin de semnificații, mai prezent decât în preajma Sfintelor Sărbători de iarnă. Iar lumina Stelei care a strălucit odinioară la Betleem, deasupra ieslei sărace, unde venise pe lume, sub chipul unui Prunc nevinovat, Mântuitorul nostru, al omenirii întregi, stră­lucește și azi! Ea renaște într-o realitate a aspirației către o lume nepătată, în care Binele și Frumosul sunt coordonate definitive și definitorii.

Îngerii cântă şi „cerurile spun slava lui Dumnezeu”

Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului există și azi, ne luminează și acum ca și odinioară și ne va lumina mereu. Noaptea minunilor se repetă mereu pentru omenire. Cei smeriți o recunosc și se închină slavei dumnezeiești; vizionarii, conști­ințele care nu se lasă înșelate de minciuni, se închină, aducân­du-și cu sfială darurile, îngerii cântă, Cerurile spun. Îi putem auzi și azi și putem simți și imboldul de a cânta împreună cu ei. Și atunci ne vom descoperi puterea de a prelungi bucuria. Vom vedea că, dacă o privim cu ochii credinței, lumea are o altă substanță decât credem. Și că dacă îi ajutăm pe cei necăjiți, ne vom înălța pe noi înșine, pentru că înălțimea este locul de unde putem întinde mâna celor slabi.

La Sinodul al IV-lea Ecumenic s-a declarat că Iisus Hristos este „Unul și Același, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, din suflet rațional și trup omenesc, de o ființă cu Tatăl, după dumnezeire, și de o ființă cu noi”. În esență se mărturisește, deci, că Fiul lui Dumnezeu, Cel înainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și prin Întrupare s-a realizat unirea ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumneze­iești și a celei omenești, adică o Persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos, cea prin care mereu și mereu „Cerurile spun...”.

Vestirea ce se face spre liberarea de stricăciune

Așadar, Cerurile spun, Cerurile cântă sărbătoarea întregului univers, bucuria biruinței asupra păcatului... Ele cântă odată cu noi momentul crucial al Nașterii Domnului, ca fapt unic în istorie, așa cum corurile de îngeri au cântat odinioară, la Nașterea Domnului, semnificația grandioasă a Întrupării, care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omenești.

Generații nenumărate care ne-au precedat ne-au învățat și semnificația magnifică a Sărbătorii, a Crăciunului, nu a unei „sărbători de iarnă” de tristă amintire.

Am primit de la bunii noștri și moștenirea bucuriei, a spe­ranței, a frumuseții lumii noastre, așa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu nouă, cei pe care ne-a numit fii ai Săi. Este sărbătoarea iubirii, a împărtășirii bucuriei cu ceilalți. Ne adunăm în jurul bradului, ne strângem în cadrul cald al casei, al familiei, colindăm, ne spunem vestea cea mare, cântăm împreună cu înalturile: „Astăzi S-a născut Hristos, Mesia cel luminos, lăudați și cântați și vă bucurați!” Îl primim pe Moș Crăciun, care ne aduce fiorul unor clipe de sărbătoare cosmică, de măreție și strălucire, anticipând existența noastră în eternitate.

Ne rămâne doar să deschidem larg ușa sufletului, cu toată smerenia, pentru a-L adăposti pe Fiul lui Dumnezeu, Care a venit „să Se nască și să crească, să ne mântuiască”, așa cum odinioară L-a adăpostit ieslea modestă, luminată de Steaua călăuzitoare, și să lăsăm vocile îngerilor să răsune ca și atunci, purtând în suflet și celelalte rostiri, care au pecetluit definitiv destinul omenirii: „Nu-L căutați pe Cel viu printre cei morți!”

Așadar, prin duhul acestor Sărbători Sfinte, prefigurate liturgic de la Naştere la Botez, Persoana dumnezeiască intră în relație nemijlocită cu noi, oamenii, ca persoană omenească. Este începutul unei noi ere, pentru noi toți, o sărbătoare a întregului univers, a Pământului, a cărui față a schimbat-o, a „Cerurilor care spun” și care cântă odată cu noi. Transcendentul vine astfel în mijlocul nostru și devine realitatea noastră, certitudinea fundamentală a existenței noastre, promisiunea veșniciei, „căci iată, Eu stau la ușă și bat”.