Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Epoca brâncovenească

Epoca brâncovenească

Un articol de: Florin Eugen Iordache - 28 Ian, 2019

În istoria poporului român, domnia Sfântului Voievod al Țării Românești Constantin Brâncoveanu, marcată de importante schimbări sociale, politice, culturale şi economice, semnifică o piatră de temelie pentru credinţa și cultura noastră ortodoxă. S-a născut în anul 1654, reuşind să lase după sine o epocă plină de valoare, virtute, credinţă şi mărturisire ortodoxă.

Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc marcat de evenimente tragice. Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, a fost ucis în 1655, sub dealul Mitropoliei bucureştene, iar Preda Brâncoveanu, vornicul, bunicul său, fusese ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658.

Viaţa de familie

Anul 1674 a fost cel în care Constantin Brâncoveanu s-a căsă- ­torit cu Marica - fiica postelnicului Neagoe din Negoiești şi nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 1669 şi 1672. Familia Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii: Stanca, Maria, Ilinca, Constantin, Ștefan, Safta, Radu, Ancuța, Bălașa, Smaranda și Matei. Sunt 11 copii - 4 fii şi 7 fiice - pe care i-au crescut ca niște părinți harnici, înţelepți şi generoși. Doamna Marica Brâncoveanu s-a arătat ca o femeie curajoasă, evlavioasă şi iubitoare de Biserică şi neam, reprezentând împreună cu voievodul un model demn de urmat pentru familia creştină, pentru educaţia creştină a copiilor, pentru multa statornicie în mărturisirea dreptei credinţe şi promovarea valorilor culturii creştine.

Constantin Brâncoveanu, ca nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, a deținut multe funcții administrative și politice, pe care le-a îndeplinit cu o abilitate diplomatică demnă de unchiul său celebru. La 25 de ani, ajunge mare agă, iar după nouă ani era deja mare logofăt al Țării Românești. Din această funcţie, după moartea unchiului său, la insistențele boierilor Cantacuzini și după plata unor importante sume de bani către Înalta Poartă, Constantin Brâncoveanu, ales de către boierii ţării, este recunoscut la 29 octombrie 1688 ca domn al Ţării Româneşti. După primirea caftanului domnesc de la Istanbul, Mitropolitul Ţării Româneşti fiind Teodosie, împreună cu Patriarhul Constantinopolului Dionisie al III-lea, aflat la București, au pomăzuit în Catedrala Mitropolitană pe noul voievod al Ungrovlahiei, citindu-i molitfa de domnie. Astfel a început domnia Brâncoveanului, o domnie importantă pentru creștinătatea ortodoxă și mai ales pentru Țara Românească, aflată la confluența intereselor otomane, habsburgice și rusești.

Vocaţia de ctitor de biserici şi de cultură românească

Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a simţit şi a lucrat pentru unitatea neamului românesc, în pofida împărţirii acestuia în trei mari provincii distincte. El a fost un domnitor învăţat şi un promotor al educaţiei şi al culturii, care a sprijinit tipărirea a numeroase şi valoroase lucrări de cultură teologică şi laică, încât, pe vremea domniei lui, prin dezvoltarea culturală intensă în diferite direcţii, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ în sud-estul Europei, iar domnitorul Ţării Româneşti, un mare susţinător al culturii în întreg spaţiul românesc.

Prin ctitoriile și daniile sale a întărit Ortodoxia sud-dunăreană aflată sub prigoana islamului otoman, dar și pe cea ardeleană, asaltată de uniatismul catolic și de protestantismul reformei. Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mănăstiri şi biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi în Ţara Românească şi în Transilvania. Totodată, Sfântul Constantin Brâncoveanu a ajutat cu generozitate întreaga creştinătate răsăriteană ortodoxă aflată sub stăpânire otomană, prin acordarea de importante ajutoare financiare şi materiale Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Bisericii Georgiei, precum şi multor mănăstiri şi locaşuri sfinte din Muntele Athos.

În toată această purtare de grijă, el a arătat multă dărnicie, evlavie şi demnitate, rămânând peste timp o pildă vie pentru domnitorii creştini şi pentru susţinătorii culturii creştine. Există unele mărturii istorice care arată că patriarhii de la Constantinopol şi mai ales patriarhii Ierusalimului şi ai Antiohiei au fost găzduiţi de multe ori la curtea Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, iar acesta - pe lângă alte ajutoare - le tipărea şi cărţi bisericeşti în limbile lor, între care şi prima carte din lume tipărită în limba arabă (Liturghierul greco-arab, la Mănăstirea Snagov, în anul 1701). Această grijă a lui pentru Sfânta Biserică Ortodoxă l-a determinat să devină un mare misionar, un domnitor creştin evlavios şi darnic.

„A ştiut să servească pe turci, de nevoie”

Politic, Brâncoveanu inaugurează etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţi ai lumii de atunci. El „a ştiut să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale”, fiind un domnitor creştin, „răspunzător de pacea, apărarea, buna chiverniseală a ţării, liniştea locuitorilor ei, învăţătura copiilor, judecarea pricinilor cu dreptate, după pravilă, ajutorarea săracilor şi alte fapte cuviincioase unui adevărat cârmuitor de ţară”.

Totodată, a ctitorit 24 de biserici din temelie în Ţara Românească; a înfiinţat sau ajutat Academia Domnească, Şcoala de la Mănăstirea Colţea, Şcoala de pictori de la Mănăstirea Hurezi, Şcoala domnească de slavonie de la Biserica „Sfântul Gheorghe” Vechi; cu ajutorul unor iscusiţi ierarhi - precum Sfântul Ierarh Antim Ivireanul - a înfiinţat tipografii (Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Râmnic); a tipărit peste 84 de cărţi în 96 de volume, având un tiraj de 5.000 de exemplare, folosind texte bilingve, tipărind cărţi de cult, teologice, traduceri din Sfinţi Părinţi, cărţi necesare şcolilor, cărţi istorice, în apărarea credinţei ortodoxe, precum şi cărţi în alte limbi; a organizat biblioteci, cum ar fi cea de la Mănăstirea Hurezi, care avea peste 400 de volume din toate domeniile şi în diferite limbi; a sprijinit lupta creştinilor din alte teritorii oferind o tiparniţă - precum şi cărţi - creştinilor din Siria, sau susţinând românii ortodocşi din Transilvania împotriva uniaţiei şi a prozelitismului catolic.

De asemenea, a îndepărtat curentul slavon şi grecesc ce se făceau prezente nu numai în Biserică, ci şi la curţile domneşti; reprezentativă este şi măiestria artei brâncoveneşti, care „îmbrăţişează toate manifestările artistice: cons­trucţii, pictură, sculptură, argintărie, broderie, manuscrise cu miniaturi, icoane, gravură - şi în general tot mobilierul necesar unui aşezământ bisericesc -, cât şi în domeniul construcţiilor civile: palate, case domneşti, conace - de asemenea cu cele necesare lor”. A găzduit pe Patriarhul Dositei și pe Patriarhul Hrisant Notara, a avut legături cu Mitro­poliții Clement de Adrianopol, Anania de Sinai, Dionisie de la Târnovo, Maxim de la Ierapoleos, Mitrofan de Nisis; a ajutat mănăstirile de la Locurile Sfinte; Patriarhiile de Constantinopol, de Antiohia și Alexandria; a introdus tiparul în cultura arabă și georgiană, având o contribuție majoră în întregul Orient creștin.

Martir pentru Hristos

Dincolo de toate aceste aspecte ale personalităţii şi firii conducătorului român, marea sa vocaţie a fost cea de ctitor, după cum măr­turiseşte Mitropolitul Bartolomeu Anania: „Mucenicia lui Brâncoveanu e încununarea unei vieţi de creator. Nu a avut, desi­gur, vocaţia martiriului (în fapt, martiriul nici nu este o vocaţie, ci un destin asumat), dar l-a stăpânit o mare vocaţie de ctitor, ale cărui roade le vedem şi astăzi, semănate pe aproape jumătate din ţară, din Mehedinţi până-n Râmnicu Sărat şi din Făgăraş până-n Câmpia Dunării. Ar fi de ajuns să ne oprim la Hurezi spre a ne da seama de amploarea şi măreţia geniului brâncovenesc”.

Martiriul este ceva mult mai profund, ţine de ordinea dumnezeiască a lucrurilor, nu de cea intelectuală sau culturală. Pe lângă faptul că gestul lui exprimă spiritul unei epoci în care credinţa era mult mai puternică şi mai profundă, putând duce chiar către sacrificiul ultim, e şi unic în istoria noastră, prin tăria exemplului. Gestul lui devine exemplar pentru că ne oferă un model. Sigur, ne rugăm la Dumnezeu să îndepărteze de la noi astfel de încercări extreme. Ar fi o lipsă de smerenie să ne comparăm cu Sfântul Constantin Brâncoveanu. Putem totuşi să-i urmăm exemplul la nivelul nostru şi cu slabele noastre puteri. Să ne apărăm credinţa astăzi, când suntem supuşi unor presiuni mult mai puţin ameninţătoare decât cele cărora Brâncoveanu le-a rezistat.