Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Iisus Hristos – Lumina lumii

Iisus Hristos – Lumina lumii

Un articol de: Ziarul Lumina - 19 Dec, 2018

Aceste cuvinte au fost spuse de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care, inspirat de Dumnezeu, ne-a lăsat în scris, pe lângă Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole soborniceşti şi Apocalipsa, carte aşezată la sfârşitul Noului Testament. Cuvântul sau Logosul, cum se spune în limba greacă, Care „lumi­nează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9), este Pruncul Iisus Hristos, Cel născut în peştera din Betleem.

Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, Care a participat la creaţie, Logosul, vine ca Mesia, ca Răscumpărător, ca să ridice blestemul datorat păcatului neascultării, săvârşit în Rai de Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc. Prin naşterea din Fecioara Maria, care fusese adumbrită de la Duhul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, acceptă să ia asupra Sa păcatele oamenilor şi aduce răscumpărarea, împăcarea cu Dumnezeu. De aceea spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, numit şi Teologul: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

Pruncul Iisus Hristos a fost numit Soare sau Soarele dreptăţii în cântările care împodobesc frumoasele slujbe alcătuite special pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Acest Soare aduce lumii o iluminare duhovnicească, o lumină a cunoaşterii. Astfel, în troparul acestui praznic împărătesc se menţionează următoarele: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că, întru ea, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”. Tot la sărbătoarea Naşterii Domnului îi auzim pe cântăreţii bisericeşti citind cu glas mare troparul: „Răsărit-ai, Hristoase, din Fecioară, ca un Soare înţelegător al dreptăţii; şi steaua Te-a arătat încăput în peşteră, pe Tine, Cel neîncăput”. Din Luminânda înainte-prăznuirii învăţăm că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Cel ce locuieşte întru lumina cea neapropiată şi pe toate împreună le ţine, pentru milostivirea cea de negrăit, din Fecioară Se naşte şi în peşteră cu scutece Se înfaşă, ca un prunc, şi în ieslea vitelor Se culcă”.

Sfântul Simeon Metafrastul reliefează importanţa întrupării Unuia din Treime: „Care este iconomia venirii lui Hristos? Reîntoarcerea firii noastre la ea însăşi şi restaurarea ei. Întrucât a redat firii omeneşti demnitatea lui Adam cel întâi zidit. Dar, pe lângă aceasta, i-a dăruit ei o moştenire cerească (o, dumnezeiesc şi cu adevărat mare har!), scoţând-o din temniţa întunericului, i-a arătat calea vieţii şi uşa prin care, celui ce intră, şi la care, celui ce bate, i se dă putinţa să ajungă ­înăuntrul Împărăţiei”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea referitor la întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Întruparea lui Dumnezeu, zice, ne este chezăşie sigură a nădejdii de îndumnezeire a firii oamenilor. Atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut Dumnezeu om. Căci este vădit că Cel ce S-a făcut om fără de păcat va îndumnezei firea fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât el din pricina omului”.

Iubiţi fraţi creştini,

Din cele prezentate reiese că Pruncul Iisus a venit pe pământ ca să scoată omenirea din întunericul morţii şi s-o ducă la lumină. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca spunea că a venit „ca să lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1, 79). Şi Sfântul Pavel menţionează că Iisus Hristos, Cel care a adus lumină dumnezeiască neamului omenesc, „a strălucit în inimile noastre ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 6). Sfântul Ioan Evanghelistul scrie că Însuşi Iisus Hristos a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12).

În Betleemul Iudeii Se naşte Pruncul Iisus Hristos, Lumina lumii, Cel care ne cheamă pe noi toţi să ieşim din întunericul păcatelor la lumina unei vieţi curate, adică la lumina credinţei celei adevărate, a adevărului, a dragostei şi a faptelor bune, care înseamnă împlinirea poruncilor divine. De aceea, Sfântul Pavel scrie efesenilor: „Roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 9). Biserica propovăduieşte de două mii de ani ceea ce spunea Sfântul Ioan Evanghelistul, că Dumnezeu este Lumină (I Ioan 1, 5), iar pe noi toţi, Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Umblaţi ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8).

Se cuvine ca în aceste momente de bucurie duhovnicească să ne întrebăm: Parcurgem noi, oare, acest pelerinaj al vieţii noastre ca fii ai luminii, sau suntem fii ai întunericului? Ce ar trebui să facem pentru a deveni fii ai luminii? Răspunsul îl aflăm în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Fiu al luminii poate deveni orice om care doreşte şi se hotărăşte din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată virtutea, să ducă o viaţă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, adică o viaţă duhovnicească.

Primul pas în viaţa duhovnicească îl reprezintă credinţa, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că este prin fire începutul virtuţilor şi prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. De aceea, Sfântul Nichita Stithatul spunea că „tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu de­săvârşire iubirea de sine”.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „fiecare dintre noi, oamenii, crede în El, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, crezând, primim cuvântul despre El cu credinţă în inimile noastre; ca urmare, mărturisindu-L cu gura şi pocăindu-ne îndată din suflet de fărădelegile săvârşite de noi mai înainte, precum a intrat Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, în pântecele Fecioarei, aşa Cuvântul se află şi în noi ca o sămânţă. Minunează-te auzind această taină înfricoşătoare şi primeşte acest cuvânt vrednic de credinţă cu toată încrederea şi credinţa”.

De îndată ce credinţa omului devine mai puternică, începe să parcurgă drumul de la întuneric la lumină şi cugetă cu frică de Dumnezeu la judecata particulară. Prin urmare, din credinţă se naşte această frică faţă de Dumnezeu, despre care Sfântul Simeon Evlaviosul spunea: „Trebuie să ai întotdeauna în tine frica lui Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciunea stăruitoare”.
Un pustnic, care dorea mântuirea fiilor săi duhovniceşti, îi învăţa pe aceştia cum să cugete în sinea lor: „Spune, deci, sufletului tău: «De te ruşinezi de păcătoşii cei asemenea ţie, pentru a nu păcătui, cu atât mai mult (trebuie să te ruşinezi) de Dumnezeu, Care vede cele ascunse în inima ta!». Şi din această dreaptă socoteală a gândului, frica lui Dumnezeu se va face neclătinată şi nu mai poţi fi stăpânit de patimi”.

Frica de Dumnezeu aduce după sine regretul sau părerea de rău pentru greşelile săvârşite, adică pocăinţa, care înseamnă evitarea, prin înfrânare, a săvârşirii altor păcate. Marcu Ascetul ne atenţionează, zicând că „de va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă”. De asemenea, Petru Damaschinul ne învaţă că „nimic nu pricinuieşte ştergerea greşelilor ca pocăinţa şi tăierea răului”. Pocăinţa sau părerea de rău ajută în momentul când omul reuşeşte să nu mai săvârşească din nou păcatul, fiindcă „izbăvirea de rele stă în oprirea de la ele”.

Pentru a spori duhovniceşte, adică pentru a ajunge fii ai luminii şi a avea nădejde de mântuire, este necesară înfrânarea, îndepărtarea de tot ce este rău. S-a spus că „întâiul izvor, şi maica, şi rădăcina, şi temelia tuturor bunătăţilor (virtuţilor) sunt postul şi înfrânarea”. Sfântul Ioan Scărarul spune că „înfrânat este cel ce, petrecând în mijlocul ispitelor şi curselor şi tulburărilor, se străduieşte să imite cu toată puterea purtările Celui ridicat deasupra tulburărilor”. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice că „sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le, putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima este de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne îndepărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincea, de avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot o voie proprie. Aceasta este lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”.

Observăm că a şasea oprire, după Sfântul Maxim, înseamnă a nu avea peste tot voie proprie. La prima vedere s-ar crede că se referă la tăierea voii, adică la votul ascultării practicat în mănăstiri. Tăierea voii este o expresie des auzită printre cuvioşii părinţi şi printre măicuţele şi surorile care s-au hotărât să-L urmeze pe Hristos toată viaţa, prin împlinirea celor trei voturi monahale. Tăierea voii, însă, nu este de trebuinţă numai monahilor şi monahiilor, ci tuturor oamenilor care trăiesc în societate întocmai ca vieţuitorii din obştea unei mănăstiri. Pentru aceasta este nevoie să înţelegem tot din viaţa de mănăstire ce înseamnă tăierea voii. Un răspuns îl găsim la avva Dorothei de Gaza, un părinte filocalic, reprezentant al monahismului palestinian, care a trăit în secolul al VI-lea. Astfel, el vine cu câteva exemple simple, practici luate din viaţa de zi cu zi, şi arată că dacă atunci când vine gândul şi îţi spune: ia seama şi vezi ce este acolo, şi tu zici gândului: nu iau seama, în felul acesta îţi tai voia şi te rogi în gând. Această idee este explicată de părintele Dumitru Stăniloae în felul următor: „Celui ce-şi face drum cu gândul la Dumnezeu, mereu i se prezintă un gând care-i atrage luarea aminte, abătându-l, şi mereu omul trebuie să-i spună acelui gând: «nu mă interesează ce-mi spui», şi prin aceasta îşi taie voia sa proprie (propriu-zis, aceasta nu mai e voia sa)”.

Exemplele avvei Dorothei continuă: „Şi iarăşi află pe unii care îl clevetesc şi gândul îi spune: «Zi şi tu cuvântul acesta (nu te lăsa, răspunde-i cu aceeaşi măsură, n.n.)». Şi el îşi taie voia şi nu-i zice. Şi iarăşi îi zice gândul (fratelui din mănăstire, n.n.): «Mergi, întreabă pe bucătarul ce fierbe». Şi nu merge şi-şi taie voia lui”.

Acestea sunt câteva exemple de tăiere a voii, virtute ce trebuie luată în seamă de cei care afirmă că ce e în guşă, (trebuie să fie) şi-n căpuşă, fiindcă lipsa de răbdare, nechibzuinţa, înmulţeşte răul, aducând vorbe necontrolate, spuse la mânie etc. Experiind mereu această virtute, omul se obişnuieşte să-şi taie voia şi în cele mici, şi în cele mari, şi, orice i s-ar întâmpla, rămâne liniştit [...]

În încheierea acestui cuvânt pastoral, pe care-l aşez la inimile dumneavoastră, iubiţi fii duhovniceşti din frumoasele plaiuri ale Mehedinţiului, vă doresc sănătate, bucurii şi spor în urcuşul pe scara virtuţilor pe tot parcursul anului 2019 şi în toţi anii vieţii, pentru a primi în inimă lumina şi liniştea de care avem cu toţii atâta nevoie. Fiecare dintre noi, cu smerenie şi din adâncul inimilor noastre, să ne rugăm Pruncului Iisus Hristos, Cel născut smerit în peştera Betleemului: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Şi îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin!”

Să trăiţi cu toţii întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Vă îmbrăţişează cu multă dragoste, al dumneavoastră Părinte duhovnicesc,

† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei