Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

Nicolae Paulescu, doctorul filocalic

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 19 Aug, 2019

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei medicale pe plan naţional şi internaţional a fost cu siguranţă ilustrul doctor şi om de ştiinţă Nicolae Paulescu. Activitatea sa este una impresionantă, păstrându-se până astăzi etalon în domeniul cercetării şi inovaţiei medicale. Mai mult, de numele lui se leagă inventarea „insulinei”, medicament indispensabil în lupta cu maladia diabetică. Lucru mai puţin cunoscut în ceea ce-l priveşte pe ilustrul nostru concetăţean este predispoziţia sa pentru religie şi dăruirea totală pentru credinţa ortodoxă. 

A  fost un adevărat trăitor şi mărturisitor al Adevărului înomenit, însoţindu-şi elaborările ştiinţifice cu o argumentare de cele mai multe ori atipică pentru domeniul cercetărilor experimentale, anume raportarea permanentă la absolutul inepuizabil al Fiinţei Divine.

Marele savant român de renume internaţional Nicolae C. Paulescu a venit pe lume la 30 octombrie 1869, în cunoscutul cartier bucureştean Calea Moşilor, la nr. 69. Tatăl său, comerciantul-filantrop Costache Paulescu (fost Pavelescu), ajuns deja la 41 de ani, se căsătoreşte cu Maria Dancovici (24 ani), care-i dăruieşte patru copii. În ordinea naşterii, Nicolae este primul, urmându-i un frate şi două surori: Constantin, Elena şi Constanţa. În şcoală s-a arătat întotdeauna ca un elev eminent, parcurgând cu succes în perioada 1880-1888 cursurile Şcolii primare de băieţi nr. 1 şi Gimnaziul „Mihai Bravul”, din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului s-a îndreptat către Paris, unde s-a înscris la cursurile Facultăţii de Medicină (1888-1891). „La încheierea lor, devine, prin concurs, extern al spitalului parizian Hôtel-Dieu, avându-l ca şef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomopatolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat” (Răzvan Condescu, „Repere bio-bibliografice”, în Nicolae C. Paulescu, „Fiziologie filosofică”, vol. I: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995). 

Devotamentul magistrului său pentru practicarea unei lucrări medicale îndreptate exclusiv spre folosul pacientului îi ascute spiritul filantropic conaţionalului nostru. În numai doi ani de la începutul lucrării sale alături de Lancereaux, Paulescu a devenit cel mai apropiat colaborator al acestuia. Relaţia dintre ei creştea de la cea profesională la o amiciţie model, întărită de o compatibilitate desăvârşită. „Nu-i mai întâlnim ca patron şi discipol, ci ca doi colaboratori care se consultă, discută împreună cazurile complicate, caută metode noi de tratament, legate de etiologia afecţiunii respective. Începând cu 1897, anul în care şi-a luat doctoratul în medicină, Paulescu este numit medic-adjunct al spitalului şi devine colaborator în principalele publicaţii ale lui Lancereaux, făcând împreună comunicări la Academia de Medicină” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, p. 22).

După o adevărată epopee medicală, concretizată în câteva notabile experimente reuşite şi ino­vaţii terapeutice (o nouă metodă de tratare a anevrismelor, descoperirea lichidelor nedializabile şi a beneficiilor acestora pentru ţesutul celular), doctorul Nicolae Paulescu merge şi mai departe cu cercetarea, angajându-se în studiul „chimiei biologice”. Obţine în acest sens certificare în toamna anului 1897. Mai mult, reuşeşte să îşi ia, „pe rând, doctoratele în medicină şi chirurgie în 1897, în ştiinţe naturale în 1899 şi titlul de doctor al Universităţii din Paris, în 1901” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, p. 24).

Momentul decisiv pentru opera sa profesională îl reprezintă fără îndoială decizia de a reveni în ţară. Pentru francezi, decizia sa a fost de neînţeles, Paulescu beneficiind la acel moment de tot ce şi-ar fi putut dori un profesor şi un cercetător de talie internaţională pentru a rămâne în citadela de pe Sena. Cu toate acestea, în 1900, el revine în România „ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzând în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă mondială a fost dublat de un exemplar pedagog naţional” (Răzvan Condescu, Repere bio-bibliografice..., p. 12).

„Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe”

În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Paulescu, legătura dintre ştiinţă şi credinţă a fost una firească. Pentru el cunoaşterea era darul lui Dumnezeu, fără de care nu se putea ajunge la nici o concluzie firească în ceea ce priveşte existenţa. Marele savant şi apologet român şi-a susţinut şi argumentat convingerile ştiinţifice într-o autentică şi originală „Fiziologie filosofică”. Aici găsim foarte clar conturată ideea de „Cauză primă”, de suflet şi de Dumnezeu. Fără „ideea de Dumnezeu”, savantul român arată că „ştiinţa cade în absurd”. O astfel de ştiinţă nu are nici un orizont şi nu lucrează în folosul omului. Unul dintre rezultatele nefaste care urmează cercetării atee se afirmă cel mai frecvent în concepţiile materialiste. Analizând în ansamblu acest pericol, Nicolae Paulescu devine profetic, arătând cum şi în ce fel această plagă acţionează în special asupra generaţiilor tinere. „Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte, pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza descoperirilor ei celor mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei - el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei - ca să se impună mulţimii semisavanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei s-a introdus în şcoli, unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr şi a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, generaţii la rând” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, p. 159). 
În sprijinul convingerilor sale teiste, marele savant român invocă în mod categoric cunoştinţele sale ştiinţifice. În antiteză, materialismul se regăseşte în pseudoştiinţă şi în ignoranţa faţă de adevăratele valori existenţiale. După Paulescu, adevăraţii oameni de ştiinţă sunt cei mai fideli mărturisitori ai credinţei, nominalizând aici pe: Copernic, Kepler, Galileo Galilei, Descartes, Bacon, Pascal, Leibniz, Newton etc. În consecinţă, savantul socoteşte că „mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit este cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, şi care i se supune: idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei, idealul virtuţilor Evangheliei. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului” (Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, p. 161).

„Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”

Viziunea creştină a lui Nicolae Paulescu a fost remarcabil evidenţiată post-mortem de nume alese ale intelighenţiei româneşti şi nu numai. Amintim aici numai câteva poziţii consemnate în acest sens. Cel mai mare istoric al neamului nostru şi contemporan al său, savantul Nicolae Iorga, afirma cu toată responsabilitatea că „profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român. Aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai apropiaţi, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui” (Nicolae Iorga, „Un învăţat: D-rul Nicolae Paulescu”, în Neamul Românesc, iunie 1931; Idem, Oameni cari au fost, vol. III, p. 350).