Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Oltenia Sfinţii Daniil, Misail, Meletie şi Neofit, pilde de credință și nevoință

Sfinţii Daniil, Misail, Meletie şi Neofit, pilde de credință și nevoință

Un articol de: Nicuşor Popescu - 04 Sep, 2019

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit în anul 2016 ca în fiecare an, în data de 3 septembrie, să fie pomeniți Sfinţii Cuvioşi Meletie şi Neofit de la Mănăstirea Stânișoara, iar în ziua de 5 octombrie să fie pomeniți Sfinţii Cuvioşi Daniil și Misail, de la Mănăstirea Turnu. Încă necunoscuţi pentru mulţi dintre credincioşi, aceşti patru nevoitori s-au împărtăşit de o viaţă aleasă, învrednicindu-se cu postul, cu nevoinţa şi cu privegherile de tot felul. 

Pe lângă mănăstirile întemeiate de domnitori şi boieri în Oltenia, în secolele XVI-XVII, au luat fiinţă mai multe schituri prin strădania şi nevoinţele unor sihaştri cu viaţă aleasă. Despre Cuvioşii Daniil, Misail, Neofit şi Meletie, care au dus o viaţă ascetică în munţii din stânga Oltului, la câţiva kilometri de Mănăstirea Cozia, se cunosc astăzi puţine date. Lipsa unor informaţii amănunţite despre nevoinţele pustnicilor de la Turnu şi Stânişoara se datorează faptului că aceştia au dus o viaţă smerită, consacrată rugăciunii şi ascezei, în chiliile lor săpate în stâncile munţilor. Faptul că astăzi, pe locul unde au dus luptele cele grele cu duşmanii cei nevăzuţi, se înalţă biserici şi duc viaţă de obşte numeroşi monahi, este, cu siguranţă, un semn al sfinţeniei vieţii lor. 

Nevoinţele de la Cozia

La începutul secolului al XVII-lea şase vieţuitori au plecat de la Mănăstirea Cozia pentru a-şi găsi mântuirea în liniştea munţilor, departe de viaţa de obşte. Este însă posibil ca retragerea cuvioşilor în pustietatea munţilor să se fi făcut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, deoarece, în această perioadă, la conducerea Mănăstirii Cozia s-au aflat mai mulţi egumeni, aşezaţi fără acordul obştii, prin impunerea lor de către domnitori şi boieri. Plecarea celor şase vieţuitori era urmarea dorinţei de a trăi după nevoinţele Sfinţilor Părinţi ai pustiei, departe de vecinătatea oamenilor.

La jumătatea secolului al XVI-lea în Ţara Românească au fost numeroase lupte pentru putere între urmaşii domnitorului Mircea Ciobanu (1545-1552; 1553-1554), care au afectat şi viaţa monahală de la Mănăstirea Cozia prin susţinerea egumenilor greci în defavoarea celor români şi a voinţei obştii. Din documentele vremii se înţelege că măcar unul dintre egumenii Matei (1548-1556; 1560-1569) şi Mitrofan (1556-1560; 1569-1578) erau greci de neam, lupta dintre ­aceştia pentru conducerea mănăstirii fiind evidentă, ca de altfel şi influenţa conducătorilor de atunci. Se încălca iarăşi regula stabilită de primul egumen Gavriil (1388-1406) prin care obştea era în măsură să aleagă din sânul ei pe cine considera că este vrednic. Desele schimbări de egumeni au slăbit viaţa spirituală a monahilor de la Mănăstirea Cozia, mulţi vieţuitori căutând locuri retrase în sălbaticia munţilor pentru rugăciune. 

Daniil şi Misail, fraţi de nevoinţă

Despre grupul celor şase monahi se cunoaşte faptul că Daniil şi Misail s-au oprit sub muntele Cozia, în locul numit „de după Turnu”, situat în apropierea Mănăstirii Cozia, în stânga Oltului. Aici şi-au săpat alături două chilii în stâncă şi au trăit o viaţă spirituală intensă, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, îmbinând rugăciunea cu nevoinţele. Cu siguranţă că a fost nevoie de ani întregi pentru a săpa în piatră cele două chilii. Sfântului Antonie de la Iezer i-au trebuit trei ani ca să-şi sape chilia în stâncă. Daniil şi Misail au depus o muncă istovitoare, având o viaţă duhovnicească intensă, fiind mereu cu gândul la Dumnezeu şi la necesitatea mântuirii sufletului. Daniil era duhovnicul sihaştrilor retraşi împreună cu dânsul, ­deseori coborând din peşterile de pe muntele Stânişoara şi ceilalţi patru pentru a se mărturisi şi a se împărtăşi. 

Daniil a vieţuit în chilia sa săpată în stâncă peste 20 de ani, timp în care a păstrat cu stricteţe regulile monahale. Viaţa sa minunată a adunat aici un grup numeros de monahi, punându-se astfel temelia Schitului Turnu. A trecut la cele veşnice în chilia sa de piatră, fiind înconjurat de mai mulţi ucenici. Misail a reuşit să ridice o bisericuţă din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” situată în faţa chiliilor din piatră, el devenind primul conducător al obştii şi părinte duhovnicesc al vieţuitorilor de aici. 

Frumuseţea locului şi liniştea deosebită în care se afla adunată obştea au făcut ca Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti (1672-1679) să ridice aici o biserică din piatră în anul 1676, cu nevoinţa şi cu toată chel­tuiala sa, în zilele lui Ioan Duca Voievod. Pentru că Daniil şi Misail au avut o viaţă aleasă şi demnă de urmat, ucenicii acestora au aşezat „moaştele” celor doi cuvioşi sub Sfântul Altar al bisericii. Locul în care se află acestea a fost însemnat pe o piatră aşezată în temelia Sfântului Altar, ce aminteşte de „Daniil duhovnicul” şi „Misail nacealnicul”. 

Meletie şi Neofit, nevoitori la Stânişoara

Ceilalţi patru pustnici, din cei şase plecaţi din Mănăstirea Cozia, s-au nevoit în peşterile de pe muntele Stânişoara. Nu se cunosc multe date despre ­aceştia, numai ce s-a păstrat de la ucenicii lor. Cel mai cunoscut sihastru de la Stânişoara a fost Neofit, care a vieţuit singur într-o peşteră timp de 30 de ani, situată în partea de apus a muntelui Sălbaticul. Viaţa sa de post şi priveghere era o rugăciune continuă, încununată săptămânal de primirea Sfintei Euha­ristii în bisericuţa de la Turnu. Grupul celor şase monahi se reunea săptămânal la Sfânta Liturghie, rugăciunea comună încununând nevoinţele fiecăruia.

Schimonahul Neofit a trecut la cele veşnice în peştera care i-a fost chilie şi mormânt. Mult mai târziu osemintele sale au fost descoperite de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care păştea vitele prin acele locuri. Cunoscând evlavia şi nevoinţele sale, călugării mănăstirii au luat osemintele pustnicului şi le-au adus la mănăstire. Aducerea sa a fost de scurtă durată, deoarece cuviosul a certat în vis pe egumenul mănăstirii, care i-a dus osemintele în peştera nevoinţelor sale. 

Despre Cuviosul Meletie se cunoaşte faptul că a vieţuit în chilia sa din peşteră 40 de ani. Împreună cu Neofit a urcat în munţii de lângă Cozia şi s-a nevoit într-o peşteră situată nu departe de Stânişoara, pe partea de sud a muntelui Sălbaticul, fiind unul dintre cei şase călugări plecaţi de la Cozia. Dumnezeu l-a întărit să învingă în luptele grele date cu vitregia muntelui şi cu puterile cele potrivnice. Pentru a avea mintea trează şi trupul pregătit, cuviosul îşi aducea în fiecare zi apă într-un urcior de la mare distanţă. Se spune că, atunci când bătrâneţea l-a împiedicat să mai facă acest drum istovitor, Meletie s-a rugat lui Dumnezeu şi un izvor puternic a apărut la intrarea în peşteră. Acest izvor poartă numele sihastrului Meletie şi este un semn al puterii divine care răspunde rugăciunilor drepţilor Săi. 

Peşterile în care s-au nevoit aceşti cuvioşi sihaştri se păstrează şi astăzi. În jurul chiliilor de piatră s-au ridicat în timp mănăstirile Turnu şi Stânişoara, fiind un semn divin că aici au trăit oameni plăcuţi lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită şi aleasă. În secolele XVII-XVIII au fost ridicate aici primele locaşuri de cult care atestă o viaţă monahală stabilă, cu rânduieli stricte. Prima biserică de zid atestată la Stânişoara este ridicată în anul 1747, în timpul voievodului Mihail Racoviţă, când egumen al Coziei era Ghenadie. Înaintea acesteia va fi existat un locaş de cult din lemn, după modelul celui de la Turnu, fiind cunoscut faptul că acest aşezământ era ridicat pe moşia Mănăstirii Cozia, sub a cărei ascultare se aflau monahii de aici. 

Sihaştrii de la Turnu şi Stânişoară ne confirmă faptul că pe lângă marile mănăstiri oltene au vieţuit oameni aleşi, care prin viaţa lor sfântă au contribuit la creşterea tezaurului spiritual al poporului român. Nevoinţele lor nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale sfinţilor, iar luptele date împotriva puterilor diavoleşti au rămas închise pentru totdeauna în pereţii peşterilor în care au dobândit mântuirea.

Pentru nevoinţele acestor cuvioşi s-au clădit obştile de la Turnu şi Stânişoara, iar viaţa spirituală din Oltenia s-a îmbogăţit cu adevărate modele de rugăciune şi vieţuire în Hristos.