Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Regionale Transilvania „Cine a mai auzit în iad, un Om?”

„Cine a mai auzit în iad, un Om?”

Un articol de: Ziarul Lumina - 23 Apr, 2019

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferențiază creștinismul de orice altă religie. Celelalte religii au capi muritori, de vreme ce Capul Bisericii este Hristos Domnul Cel Înviat din morți.

Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii ome­nești. Nu putem vorbi despre Înviere fără răstignire, deoarece Răstignirea și Învierea sunt cei doi poli ai vieții duhovnicești așa cum se cântă în rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paști: „Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântăm pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”.

Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru noi credincioșii, în Sfânta Biserică vorbim permanent despre ea. Sfântul Apostol Pavel măr­turisește clar: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră”. Adevărul și puterea credinței se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. Fără acest adevăr creștinii nu pot trăi viață duhovnicească. Biserica prăznuiește învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepților Vechiului Testament de sub stăpânirea morții și a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii lui Hristos în Biserica noastră strămoșească.

Așa observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii lui Hristos începe din Vinerea Mare, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei celei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului.
Predicile sau Cuvintele de învățătură ale Părinților Bisericii din Vinerea Mare sunt cuvinte purtătoare de lumina biruinței Învierii.

Pogorârea Mântuitorului Hristos la iad

Biserica a rânduit ca imaginea Pogorârii Mântuitorului Hristos la iad să fie adevărata icoană a Învierii Acestuia. Desigur există și icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către miro­nosițe și către ucenici, dar icoana Învierii prin excelență este cea a triumfului asupra morții, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a intrat în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepților Vechiului Testament, care-L așteptau pe Izbăvitor.

Icoana Pogorârii Mântuitorului la iad are mai multe motive teologice. Primul motiv este legat de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Domnul Hristos, în ceasul în care a înviat, fiindcă El a ieșit din mormântul închis. Venirea Îngerului care a dat piatra de pe ușa mormântului și cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosițele să se încredințeze de faptul că Hristos a Înviat.

Al doilea motiv se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morții și a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Mântuitorul a biruit moartea prin propria Sa moarte. Mărturisim în Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Prin moartea Mântuitorului Hristos stăpânirea morții a fost zdrobită. Biruința Fiului lui Dumnezeu asupra morții a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea.

Al treilea motiv: prin pogorârea Sa la iad, Mântuitorul Hristos i-a eliberat pe Adam și pe Eva de sub stăpânirea morții. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întreg neamul omenesc, odată cu învierea Sa am mai gustat și noi din fructele învierii și ale mântuirii.

Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este considerată Pogorârea Mântuitorului Iisus Hristos la Iad. În slujba Învierii cântăm: „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice”.

Se pune întrebarea: Ce înțe­legem atunci când vorbim despre iad și pogorârea Mântuitorului Hristos la iad?

Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament există multe fragmente care vorbesc despre iad. Unul dintre aceste fragmente Îl înfățișează pe Mântuitorul Hristos spunând: „Și tu Capernaume, n-ai fost înălțat până la Cer? Până la iad te vei pogorî” (Matei 11, 23). Mântuitorul Iisus Hristos folosește imaginea iadului în opoziție cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu-Omul. Prin urmare iadul înseamnă umilința totală a cetății și căderea ei pentru că nu s-a învrednicit de acea mare cinste.

În Sfânta Scriptură imaginea iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morții și a diavolului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Și să izbăvească pe cei care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 15). Domnul Iisus Hristos a primit moartea și a intrat în împărăția morții făcându-o fără putere și dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să poată fugi de împărăția și de stăpânirea morții și a diavolului.

Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la iad: „Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar nu cu duhul” (I Petru 3, 18).

Troparele care se cântă la Vecernia Învierii sunt cutremurătoare. Ele încep așa: „Astăzi iadul strigă suspinând”. Așadar iadul se tânguiește. În aceste Tropare se spune că puterea iadului a fost nimicită, pentru că Hristos i-a eliberat pe toți care fuseseră de veci sub stăpânirea sa. Deosebit de important pentru înțelegerea acestor fapte este Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din timpul Sfintei Liturghii din această noapte Sfântă. Printre altele în acest cuvânt se spune că, atunci când L-a întâlnit pe Hristos, iadul „s-a amărât… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorât… s-a surpat… a fost legat”. Prin moartea Mântuitorului pe Cruce, iadul a răpit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o dată în fața lui Dumnezeu-Omul.

Pogorârea la iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porțile împărăției întunericului, adică de a pune capăt morții și stăpânirii diavolului. Psalmistul David spune: „Că a sfărâmat porțile cele de aramă și zăvoarele de fier a frânt” (Psalmul 106, 10), iar proorocul Isaia se face și el purtător al Cuvântului lui Dumnezeu: „Eu voi merge înaintea ta și drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porțile cele de aramă, și zăvoarele cele de fier le voi sfărâma”.

„Bucurați-vă și vă veseliți”

Paștile înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, ieșirea din iad pe pământ, ridicarea de pe pământ la ceruri, mutarea de la moarte la viață, scoaterea din stricăciune a celor robiți, viața adevărată a celor credincioși, bucuria întregii lumi și cinstirea Sfintei Treimi.

Pe pământ Biserica este anticamera Împărăției Cerurilor care ne oferă prin Sfintele Taine ospețele duhovnicești ale marilor noastre bucurii. Bucuria este un sentiment al ființei noastre lăuntrice, o lumină care ne umple inima și care în cele mai multe cazuri este vecină cu fericirea. Ea poate fi însoțită de veselie ca expresie văzută și vărsată în afara bucuriei. În concluzia celor nouă Fericiri, Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 12).

Este bine să înțelegem deosebirea dintre bucurie și veselie. Dacă veselia este izvorâtă din bucurie, atunci ea este frumoasă, ziditoare și folositoare. Dacă veselia are alte cauze decât bucuria duhovnicească, ea nu poate fi decât o expresie a superficialității, necredinței și a dezmățului. Ca rod al bucuriei, veselia este cumpătată și decentă, în afara acesteia ea devine excesivă și nerușinată.

Avem destui creștini care cred că Sărbătoarea Învierii, Paștile, nu sunt altceva decât o masă îmbelșugată, bine-gătită și bine stropită. Din fericire, avem credincioși care cred că trăiesc după rânduiala Sfintei noastre Biserici. Sunt convins că mulți dintre frățiile voastre care vă aflați în această noapte Sfântă a Învierii aici, ascultând această scrisoare pastorală, v-ați spovedit și v-ați împărtășit în acest Sfânt și Mare Post și o veți face și la această Sfântă și Dumnezeiască Liturghie, să fiți părtași la acest Ospăț duhovnicesc și care vă îndreptă­țește să mergeți la casele frățiilor voastre și să vă veseliți la ospățul bucatelor frățiilor voastre. Mul­țumindu-i Sfântului Ioan Gură de Aur pentru gândul cel bun de a vă vorbi astăzi pe marginea Cuvântului de învățătură al său, vă doresc tuturor din toată inima sărbători luminate, întru cea mai frumoasă mărturisire și confirmare, pe care a cunoscut-o vreodată istoria omenirii: Hristos a Înviat!

PS Andrei,
Episcopul Covasnei şi Harghitei