Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Transilvania Pelerinaj la biserici și mănăstiri din Țara Lăpușului

Pelerinaj la biserici și mănăstiri din Țara Lăpușului

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Transilvania
Un articol de: Marilena Asănica - 13 Aprilie 2019

Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca unde este paroh Nicolae Buda, a organizat un pelerinaj în Țara Lăpușului. Pelerinii au vizitat parohii și mănăstiri din Țara Lăpușului, în cadrul activităților organizate de parohie în cadrul „Anului omagial al satului românesc”.

Aceste „țări” așa cum au fost numite și-au păstrat nealterate tradițiile, obiceiurile, meșteșugurile multă vreme, fiind delimitate de zonele dimprejur prin culmi înalte. Astfel, Țara Lăpușului este închisă la nord, spre Depresiunea Maramu­reșului, de Munții Țibleșului, Lăpușului și Gutâiului, la sud, spre Valea Someșului, de Podișul Boiului, peste Culmea Brezei (974 metri) și Dealul Vima (777 metri), la est, de Muscelele Năsăudului peste Înșeuarea Largă (521 metri), iar la vest spre Țara Chioarului, de Masivul Preluca.

Pornind la drum, spre Coroieni, unde a fost primul popas, cețurile dimineții s-au coborât și s-au ridicat pe Valea șerpu­itoare a Someșului care ne-a însoțit până la Gâlgău, dar soarele s-a ridicat peste dealurile dimprejur domnind peste lume și peste un cer de un albastru impecabil, limpede, care a fost emblema acestui pelerinaj. Sub acest albastru de azur se odihnea și comuna Coroieni, datată în documente din 1584, așezată în partea de sud a Țării Lă­pușului, la limita dintre Depresiunea Lăpușului și a Some­șului, înconjurată de dealuri molcome, pe care pomii abia așteaptă un strop de căldură să dăruiască acestui loc strălucirea „unui mic colțișor de rai, așa cum a denumit această așezare una dintre credincioase, născută aici.
Pe ulițe înguste, printre casele înșirate de-a lungul drumului ca mărgelele, am ajuns la „biserica de jos” a comunei. Printre copacii cenușii, dincolo de poarta de lemn sculptat, biserica îngrijită, construită din piatră, zugrăvită cenușiu, cu acoperișul de tablă, rotunjită în partea altarului, străpunge cerul prin turnul ascuțit al clopotniței aflat pe pronaos, străjuit lateral de altele două mai micuțe.

Construită între anii 1860-1867, biserica cu hramul „Sfinții Mihail și Gavriil” a fost și este locul din care rugăciunea urcă necontenit spre cer. Înăuntru, părintele Caludiu Tuns împreună cu credincioșii ne-au așteptat pentru a sluji împreună un parastas pentru părintele Dorel Man, care a fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul Justinian, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în 1976 și numit paroh la Parohia Baba, filia Coroieni până în anul 1990.

Biserica este frumoasă: are două rânduri de balcoane, sprijinite de doi stâlpi laterali ce separă pronaosul de naos, îm­brăcați în partea de sus cu brâu tricolor; sub privirile sfinților cu chipuri gânditoare, pictate în partea superioară de părintele Serafim Măciucă, vrednic preot al acestui sfânt locaș, și în partea de jos de un sătean, Valentin Muște, au tremurat de emoție vocile preoților, s-au umezit ochii credincioșilor, iar flăcările lumânărilor au pâlpâit sfios, aducând un pios omagiu celui care, așa cum a încheiat părintele Claudiu, „nu a murit, ci s-a așezat la neamul său, neam pe care l-a întâlnit în viața de dincolo și el trăiește prin noi, ucenicii lui”.

Mănăstirea Dealu Mare

Am pornit spre Mănăstirea Dealu Mare, așezată pe Dealul Gruiul Rotund, în sudul Depresiunii Lăpușului și întotdeauna ne bucurăm s-o revedem, ca o regină înveșmântată în alb, purtând cununa sfinților în ocnițele de sub borul lat al acoperișului ondulat. Ea străjuiește poiana frumoasă, păzită la rândul ei de fagii cenușii care par acum umbre transparente care nu pot ascunde măreția acestui loc. Așezământul are o istorie scurtă: s-a zămislit din dorul pentru pământul natal al părintelui Paisie Cosma, călugărit la Mănăstirea Rohia, unde a fost lăsat de părinții lui în grija starețului de atunci, Arhiepiscopul Justinian, peste ani. Același părinte Justinian i-a dat binecuvântarea, peste ani, să ridice, pe locul primit moștenire de la părinți, mănăstire; astfel, piatra de temelie s-a pus în 1992 de către Înalt­preasfințitul Serafim Joantă, atunci episcop al Sibiului, din încredințarea Preasfințitului Justinian; părintele Paisie, sprijinit de credincioșii din satele învecinate, cu ajutorul Sfântului Ilie, ocrotitorul acestei mănăstiri, a zidit biserica în doi ani; între 1994-2000 a fost tencuită, între 2000-2003 s-a pictat exteriorul, Sfântul Altar și iconostasul, între 2003-2014 s-a pictat interiorul; în data de 20 iulie a aceluiași an, a fost târnosită de către Preasfințitul Iustin, primind al doilea hram, „Sfântul Iosif Mărturisitorul Maramureșului”.
În această poiană, se înalță astăzi biserica mare de zid cu cele trei turle strălucind pe cerul albastru, împodobite cu ferestre înconjurate de decorațiuni, paraclisul de vară, o bijuterie în lemn; am admirat și clădirea mare, etajată din dreapta, cu cerdacuri la parter și etaj sprijinite pe stâlpi de lemn, care adă­postește un mic paraclis, cu hramul „Sfânta Paraschiva”, stă­reția, 16 chilii, trapeza, magazii și un muzeu.

Am pășit înăuntru și parcă lumina nu a scăzut, ci s-a înmulțit; lumina se revarsă în raze line peste verdele de pe fundal. Iconostasul, sculptat și împodobit cu icoane delicate, vorbește în șoaptă despre mântuirea noastră; deasupra balconului din pronaos, sfinții români, se roagă pentru noi tot șoptit pentru că în șoaptă vorbea și Dumnezeu poporului ales pentru a ne potoli gălăgia din suflet și din jur.

Târgu Lăpuș

Pornim la drum pe șoseaua care șerpuiește printre coline și pe văi, prin sate de buni gospodari spre Târgu Lăpuș: mergem la prieteni vechi, cu care ne întâlnim de cel puțin două ori pe an. Părintele Mihai Gheduțiu ne aștepta în Biserica ocrotită de „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (paroh Andrei Baboșan), unde nu demult, preoții Parohiei „Nașterea Domnului” din Cluj Napoca au slujit împreună Sfânta Liturghie. Sfântul lăcaș desenează pe cerul albastru conturul maiestuos al celor trei turle, două pe naos, alta cu cupola mai largă și turn mai subțiratic deasupra Sfântului Altar. Prin pridvorul sprijinit pe patru coloane, încadrat între cele două ferestre înalte de pe fațada dreptunghiulară, am intrat înăuntru unde regăsim o altă mare de albastru, pe care stau drept, înveșmântați în culori pastelate, sfinții încadrați în rame aurii. Adunați în jurul părintelui Mihai, am ascultat pe scurt istoria orașului și al acestei biserici: orașul este atestat documentar din anul 1291 și poartă numele râului Lăpuș, care-l străbate, despre care apar date în scriptice de la 1020; relatări despre localitate mai apar din anul 1300, iar în 1500 ni se spune că „Târgu Lăpuș este cel mai vestic oraș al Maramureșului”; biserica aceasta a fost construită începând cu anul 1906, fiind sfințită în 1911 pe vremea protopopului Muste Ioan; acestei biserici i-a fost construit pridvorul din fața abia pe la anul 1886; alte reabilitări nu au avut loc până în 1970 când s-a înlocuit acoperișul; între anii 1998-2003, s-au construit balcoanele laterale și balconul din spate a fost extins în față; fiindcă biserica a fost doar zugrăvită, în această perioadă a fost pictată de soții Bănică și Tudorache și sfințită în 27 iulie 2003 de către Înaltpreasfințitul Justinian Chira și Preasfințitul Iustin. Corul bisericii a fost înființat în 1936 de profesorul Vele, desfințat în 1940 și reînființat în 1977 de protopopul Mureșan Augustin, condus din 1978 de dirijorul Viorel Danci.

Biserica nouă din apropiere, cu hramul „Înălțarea Domnului” se ridică din 2004, sub oblăduirea părintelui Florin Stan, actualul protopop al Lăpușului; acum se pictează, altarul și bolta de deasupra naosului fiind deja împodobite cu o pictură de o mare finețe și eleganță. Le vedem în toată strălucirea lor pentru că iconostasul lipsește, iar restul bisericii, înaltă cu abside rotunde, este pregătită să primească haina aleasă a picturii.

Mănăstirea Rohia

Pornim la drum și din Târgu Lăpuș unde am putea urca decât spre Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia. Această cetate a rugăciunii și a nevoinței este așezată într-un loc de poveste, pe coama Dealului Viei, acolo unde, la rugăciunea fiicei sale trecută la Domnul doar la 10 ani, preotul Nicolae Gherman ridică „casă Maicii Domnului” începând din anul 1923; sfințită în 1926 de către epsicopul Nicolae Ivan de 15 august, aceasta a fost dăruită total în grija Maicii Sfinte, primind-o ca ocrotitoare prin hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În acest loc binecuvântat, unde fagii și stejarii agățați de buza drumului, murmură cuvinte de rugăciune, îmbălsămați de miros de tămâie, Maica Sfântă a adunat în jurul ei ostenitori smeriți și destoinici care au ridicat un ansamblu monahal de o neasemuită frumusețe unde sufletul fiecăruia se deschide ca o floare pentru a primi roua lacrimilor Maicii Domnului spre vindecare și liniștire.

Acum drumul de asfalt urcă în serpentine strâmte până lângă mănăstire și pentru prima dată printre fagii cu trunchiuri cenușii ca niște năluci, cu ramurile dezgolite care abia așteaptă podoaba mugurilor și apoi a frunzelor, putem vedea cum pădurea coboară în trepte amețioare în vale. Ajunși aproape de poarta mara­mureșană ornamentată cu dibăcie, trăim profund emoția poetului Ioan Alexandru la întâlnirea cu aceste locuri, redată într-unul din imnele sale: „Între păduri de fag şi de stejar, / În Maramureşul de sărbătoare, / Cu faţa-ntoarsă către răsărit, / Rohia este maică născătoare. / Din sate toate drumurile ies, / O iau uşor pe dealuri, către seară, / Cărări subţiri se spânzură de munţi, / Unele urcă, altele coboară. / Dar toate-ajung în luminişul sfânt, / Când peste zări luceafărul străluce / Şi-i frate-al meu, în turn cu Dumnezeu, / Limbile-n clopot sângeră pe cruce" (Rohia). Ca întotdeauna, ne oprim în cimitirul unde se odihnesc: părintele Serafim Man, duhovnic iubit și stareț al Mănăstirii, și monahul Nicolae Steinhardt, pentru o rugăciune și un gând de aleasă prețuire.

Și din anul 2016, 30 octombrie, ne oprim și dincolo de poarta monumentală de lemn, în stânga: urcăm trepte înalte spre un loc înconjurat de icoane lucrate în mozaic și de fagi foșnitori, pentru a ședea o vreme la mormântul vrednicului de pomenire Arhiepiscop Justinian Chira, cel care și-a ales ca loc de veci locul unde, o vreme, a fost stareț și nevoitor. Și urcând aceste trepte, ne amintim de rugăciune, de smerenie, de iubire, de răbdare așa cum nu odată, în cuvintele sale îi sfătuia cu blândețe pe credincioși.

Spunând o rugăciune împreună cu părintele Nicolae pe care îl leagă de acest loc (locul hirotonirii ca preot) și de ierarhul blând și înflăcărat, amintiri dragi, ne dorim să se împlinească cuvintele Arhiepiscopului Justinian care spunea cu dragoste multă: „Voi sta la poarta Raiului şi voi aştepta să sosiţi cu toţii acolo!”.

Am revăzut apoi cu multă bucurie, biserica veche cu aco­perișul de șindrilă cu turle ascuțite ce străpung cerul; ne-am închinat la icoana cu chipul blând, cu ochi mari, smeriți ai Maicii Sfinte, îmbrăcată în flori albe, semn al prețuirii, aștepând sărbătoarea Buneivestiri; ne-am umplut de pace urcând treptele bisericii noi, care acum este împodobită ca o mireasă în straiele picturii realizate de Sorin Efros și sfințită deja; am admirat acum pe de-a-ntregul haina de o uluitoare strălucire dăruită de linii și forme, de culorile nobile, îmbinate cu neasemuită măiestrie, de tonurile de verde ale fondului și pastelate ale veșmintelor și de lumina de pe chipurile sfinților care privesc spre Veșnicie: la intrare, deasupra ușii, îngerii așază pe norii cerului înstelat Biserica cu pridvorul bâncovenesc în față, cu turnul cupolă cu elemente moldovenești și cu forma îngustă și înaltă, cu turla ascuțită ca o biserică maramu­reșană, dăruind-o Domnului, dar și lumii întregi; rostind cuvintele scrise dedesubt, cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și prin lucrarea Duhului Sfânt, multe generații de credincioși vor păși pragul acestui locaș: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea. Amin!”.

 Și de această dată pășim în grădina binecuvântată a Maicii Domnului de la Rohia și admirăm „Casa de Stejar” (1965), „Casa Stareţiei” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vara” (1980-1983 (1988), „Casa Alba” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999-2001), „Colţul maramureşan” compus dintr-o casă şi o biserică de lemn (2001). Impresionant este Centrul catehetic care țâșnește spre cer, aproape în întregime înălțat, ca un uriaș cu picioarele împlântate, nefiresc în vale, atingând cu pălăria țuguiată cerul și luptându-se să întreacă în înălțime arborii de pe coastă.

Mănăstirea Cășiel, Cluj

Am părăsit această casă a Măicuței Sfinte ridicată din iubire și trudă și, peste Măgoaja, pe drumul ce coboară spre Dej, pe Valea Strâmbului sau a Cășielului ne oprim la Mănăstirea Cășiel cu hramul Sfintei Cruci.

Istoria ei începe la anul 1765, când ieromonahul Pahomie (Filip) Georgiu ridica pe proprietatea sa o mănăstire de călugări cu o biserică de lemn și o căsuță de bârne; biserica a supraviețuit perioadei de distrugere a mănăstirilor din anii 1761-1762, aici funcționând o școală, dar a fost afectată de un incendiu în 1823 (fiind reconstruită de localnici) de intemperii și de trecerea timpului (1920 se distruge aco­perișul vechi, refăcut și el, în 1925 biserica de lemn se pră­bușește sub greutatea zăpezii și este adusă actuala biserică din Canci - azi, Dumbrăveni din județul Bistrița Năsăud); din 1863 până în 1956, nu mai are viețuitori și rămâne biserică de sat.

După o trudă îndelungată, în 1956, demersurile, începute în 1951 de arhimandritul Varahiil Jitaru, starețul Mănăstiri Nicula, ajutat de Episcopul Nicole Colan, sunt finalizate cu ajutorul părintelui Justinian Chira, stareț pe atunci al Mănăstiri de la Rohia, care încro­pește o obște de maici originare din satele din împrejurimi care viețuiau la alte mănăstiri. Dar în timpul regimului comunist, din 1959 este închisă timp de 30 de ani, funcționând în casa monahală o școală cu clasele I-IV. După evenimentele din 1989, parohul satului Cășiel, Silviu Pop, și credincioșii solicită reînființarea mănăstirii, iar în 1991 s-a aprobat reînfiin­țarea acesteia.

Astăzi, găsim pe marginea șoselei, sub fremătul fagilor și stejarilor de pe dealurile din jur, un așezământ monahal de o noblețe aparte oferită de biserica de lemn, monument istoric, așezată în dreapta, veteranul acestui loc, de poarta de lemn de la intrare, de altarul de vară din lemn ca o bijuterie, de clădirea nouă, cu aspectul mănăstirilor grecești, albă cu acoperiș de solzi roșii, cu rotunjimi delicate ce adăpostesc trapeza și chiliile; am lăsat intenționat la urmă Paraclisul cu hramul „Buneivestiri” sfințit în 1994, paraclis care stă în fața porților de la intrare ca un oștean vrednic de înaintașii săi; micul locaș este zugrăvit în alb, cu acoperișul de tablă roșie și se desfășoară în lungime, având doar coiful turlei ascuțite și înalte deasupra pronaosului care face perete comun cu portalul ce ocrotește în partea de sus icoana Maicii Domnului.

Prin pridvorul înălțat pe câteva trepte am intrat înăuntru și ne-am închinat la icoane. Maica Domnului cu pruncul din stânga iconostasului ne privește cu blândețe și cu bucurie pentru că în jurul ei se adună din nou credincioșii pentru a o cinsti. Paraclisul este împodobit cu pictură în tehnica frescă în stil neobizantin, realizată de către pictorul Vasile Niţescu din Bucureşti ca și icoanele de pe iconostas; meșterul Leon Vasile din Târgu-Neamţ a sculptat în lemn de stejar iconostasul, tronul icoanei Maicii Domnului, tetrapodul, strănile, conferindu-i acestui loc de rugăciune căldură și  armonie.

În curtea mănăstirii, ne-a întâmpinat părintele Serafim Bădilă. Provocându-l să ne spună un cuvânt, părintele, cu simplitate și cu umorul fin care-l caracterizează, a plecat de la exemplul părintelui Iustin Pârvu, mărturisitor al ortodoxiei în timpul regimului ateu.

Astfel, ne spune părintele „gramatica lui Dumnezeu nu este ca a noastră: eu, tu, el; creștinii au altă gramatică: el, tu, eu, dezinteresat cu tot ce pot. Această dragoste de Dumnezeu are mai multe trepte: pacea (și, cu multă seriozitate, se dă pe sine ca exemplu, adică „să nu apună soarele ca Serafim să fie supărat pe cineva sau cineva să fie supărat pe Serafim” și, cu smerenie, se consideră pe sine „corigent de la prima sâtă”). Urmează sfatul: „Nimeni nu este atât de sărac să nu poată împărtăși un cuvânt sau un zâmbet și nimeni nu este atât de bogat să nu aibă nevoie de un cuvânt sau un zâmbet”, apoi fapta, după expresia „vorba sună, fapta tună”, așa cum a arătat din plin părintele Iustin Pârvu, în jurul căruia s-a adunat o obște monahală impresionantă în cele două mănăstiri, Petru Vodă și Paltin, unde se face și misiune socială pentru copiii orfani și bătrânii singuri și bolnavi. Alte trepte ale dragostei amintite de părintele Serafim Bădilă sunt răbdarea și iertarea care pot înduioșa și aduce la Hristos inimile împietrite și deschid calea spre cer. Ne-am despărțit de părintele Serafim, mic de stat, dar cu inimă mare, cu o vorbă ce ajunge la sufletul omului, vindecând, sfătuind, mângâind, purtând cu noi cuvintele, în același ton șugubăț, dar profunde: „Să vă mănânce raiul, dar nu acum, mai târziu!”. Ne-am despărțit cu greu de părintele și am așezat în inimile noastre toate roadele duhovnicești ale acestei zile cu cer senin care ne-a dăruit pacea și liniștea sfintelor locașuri în care ne-am rugat, dar și a bisericilor de mir unde sufletele își găsesc alinare și împăcare cu sine, cu Dumnezeu și cu semenii.