Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Academia Domnească din Bucureşti

Academia Domnească din Bucureşti

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 15 Oct, 2019

În Ţările Române, cele dintâi şcoli s-au organizat pe lângă mănăstiri, episcopii şi mitropolii. Începând din secolul al XIV-lea, odată cu întemeierea statelor feudale româneşti, aceste şcoli au devenit cele mai însemnate centre de activitate cărturărească. Pe lângă aceste centre culturale, curţile domneşti au fost de asemenea importante locuri de instrucţie şi educaţie, unde erau pregătiţi viitorii dregători şi slujbaşi ai statului, ai cancelariei domneşti.

Instituţiile de învăţământ superior în Ţara Românească, organizate temei­nic şi de lungă durată, îşi au începutul în secolul al XVII-lea prin strădania unor domnitori luminaţi ca Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Între aceste instituţii româneşti de învăţă­mânt superior, la loc de frunte se aşază Academia Domnească din Bucureşti, înfiinţată la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Academia Domnească din Bucureşti a fost înfiinţată de către Şerban Cantacuzino, desigur, la recomandarea şi cu ajutorul eruditului său frate, stolnicul Constantin Cantacuzino. Mărturiile istorice în legătură cu începuturile acestei Academii sunt foarte sărace, astfel că abia din timpul domniei Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu dispunem de suficiente informaţii privitoare la această Academie şi la învăţământul ce se preda în ea.

În anul 1707, domnitorul muntean depunea la Banca Zecca, de la San Marco din Veneţia, suma de 30.000 de galbeni austrieci - care se ridica atunci la suma de 810 taleri - din venitul cărora să se întreţină Școala Domnească. În luna august a aceluiaşi an 1707, Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului publică „Rânduiala dascălilor de la Sfântul Sava din Bucureşti”, în care se prevedea, printre altele, ca „dascălii şcolii să fie trei, deosebiţi prin cucernicie şi bune năravuri”. Tot în această rânduială se mai preciza ca profesorii să predea numai cinci zile din săptămână, astfel că joia şi duminica să rămână zile de odihnă. De aici reţinem faptul că Şcoala Domnească din Bucureşti îşi avea aşezământul la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti, care se afla în faţa actualei Univer­si­tăţi, unde a şi rămas până către sfârşitul seco­lului al XVIII-lea. Mai reţinem apoi faptul că pentru activitatea didactică erau prevăzuţi trei profesori, deşi se pare că multă vreme au activat doar doi; abia la 1759 este pomenit cel de-al treilea profesor, în persoana vestitului Manase Eliade.

La 1749, Grigore al II-lea Ghica (1748-1752) rânduieşte ca purtător de grijă al „şcoalelor” pe Mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753), şi se precizează ca salariile profesorilor să fie achitate de către mitropolie, din dajdia clerului, care era astfel scutit de dări faţă de vistierie, acest principiu rămânând valabil, cu o scurtă întrerupere, până la sfârşitul activităţii acestei Academii.

În anul 1761, domnitorul Constantin Mavrocordat, în timpul celei de a 6-a domnii a sa pe tronul Ţării Româneşti (1761-1763), hotărăşte ca toţi călugării de la Mănăstirea „Sfântul Sava” să fie strămutaţi la ctitoria sa de la Văcăreşti, la Sfântul Sava rămânând numai Școala Domnească, unde preotul trebuia să fie un „ierodiacon şcolar”, iar, pentru liniştea ucenicilor, porţile Bisericii „Sfântul Sava” se închideau femeilor.

În istoria Academiei Domneşti din Bucureşti, un moment culminant îl constituie măsurile luate pe vremea domnitorului Alexandru Ipsilanti (1774-1782), care reconstruieşte clădirea de la Aşezământul „Sfântul Sava”, amenajând aici apro­ximativ 60 de încăperi, lucrarea fiind ter­minată în 1779. În ianuarie 1776, Alexandru Ipsilanti publică un hrisov prin care se trece la o reformă profundă a învăţământului de la Aca­demie. Prin acest nou document, numărul profesorilor era ridicat de la trei la nouă, cursurile se predau în patru cicluri de câte trei ani, perioada de şcolarizare completă desfăşurându-se pe 12 ani, iar elevii erau împărţiţi în cinci clase.

Acelaşi hrisov prevedea ca tinerii de la Aca­demie care doresc să devină slujitori ai Bisericii, preoţi sau călugări, să urmeze un curs de teologie la mitropolie, unde era numit un profesor special în acest sens, precum şi cursul de psaltichie de la „Sfântul Sava”. În urma inspecţiei pe care Mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) o întreprinde împreună cu câţiva boieri, la sugestia domnitorului, se prevede ca elevii săraci să fie întreţinuţi de către o mănăstire.

Când în luna martie 1791 domnitorul Mihai Şuţu (1791-1793) îşi reia domnia în urma ocupaţiei austriece a Bucureştilor, găseşte pala­tul domnesc distrus şi îşi aşază reşedinţa în locul Academiei de la „Sfântul Sava”, şcoala fiind mutată la „Domniţa Bălaşa”. În anul 1803, aşezământul de la „Domniţa Bălaşa” este grav afectat, în urma unui cutremur, şi şcoala se mută la Schitul Măgureanu, unde funcţionează până în martie 1821, când este închisă pentru totdeauna.

La „Sfântul Sava” se deschidea în august 1818 Şcoala românească, iar la 5 septembrie acelaşi an Logofeţia Ţării de Sus anunţa întreaga ţară că în Bucureşti „s-a întocmit şcoala cea nouă românească, în care se va învăţa în limba patriei noastre”.

Academia Domnească din Bucureşti era frecventată de tineri din toate categoriile sociale, învăţământul fiind gratuit pentru oricine voia să se instruiască. În hrisoavele domneşti de reorganizare a Academiei se prevedeau totdeauna, pe lângă salariile profesorilor, şi sumele necesare întreţinerii elevilor bursieri, aşa încât cei dornici să se educe puteau frecventa cursurile fără nici o taxă. Cursurile acestei Academii au fost urmate de tineri din Ţara Românească, dar şi de străini din întreg spaţiul balcanic, sau chiar din Rusia, numărul total al elevilor ridicându-se, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, până la cifra de 200, iar la începutul secolului al XIX-lea, faima profesorului Lambru Fotiade atrage peste 300 de elevi.

Prin folosirea limbii greceşti, ca şi prin faptul că discipolii şcolii se recrutau din întreg spaţiul balcanic, importanţa culturală a Academiei Domneşti din Bucureşti, rolul ei în promovarea ideilor progresiste au depăşit cu mult spaţiul românesc.

Cultura predată în Academia Domnească din Bucureşti „nu era cultura noastră - cum spune Nicolae Iorga - dar era gloria noastră”, pentru că ea reprezenta contribuţia Ţării Româneşti la promovarea culturii ortodoxe în întregul Răsărit.