Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Alexandru Vlahuţă, prietenul fidel al lui Eminescu

Alexandru Vlahuţă, prietenul fidel al lui Eminescu

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 09 Feb, 2009

„Figura lui Eminescu îmbrăca acea expresie de tristeţe vagă - umbra acelui apus dureros al cunoştinţei care-i dădea în momentul acela înfăţişarea unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi aiurit ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!». Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza întregii lui vieţi. M-a podidit plânsul şi am plecat. De atunci nu l-am mai putut vedea...“ („Curentul Eminescu“, 293). Cuvintele lui Alexandru Vlahuţă sunt cele ale unui prieten apropiat. El a rămas printre puţinii care s-au îngrijit de soarta lui Eminescu după ce acesta a fost internat în ospiciu.

Alexandru Vlahuţă (1858-1919) a fost unul dintre scriitorii importanţi ai României, pe nedrept dat uitării. Opera sa a intrat de ceva timp într-un con de umbră şi puţini îşi mai amintesc de autorul volumului „România pitorească“. Viaţa sa a fost presărată cu multe momente nefericite în care a fost fie ignorat de către forurile literare, fie acuzat de incidente în care nu fusese implicat. S-a născut pe 5 septembrie 1858, în localitatea Pleşeşti. Astăzi, comuna îi poartă numele, în semn de cinstire pentru tot efortul depus de-a lungul vieţii în slujba dezvoltării literaturii române. După ce şi-a luat bacalaureatul, s-a înscris la Facultatea de Drept. În luna noiembrie a anului 1879, se stabileşte la Târgovişte, unde va activa începând cu anul următor ca profesor de latină şi limba română la Gimnaziul Văcărescu. În aprilie 1880 debutează ca poet în paginile revistei „Convorbiri literare“. Doar doi ani mai târziu, Vlahuţă este demis din postul său de profesor la gimnaziu. Motivul principal a fost atacarea într-o serie de articole a moravurilor societăţii nobiliare din Târgovişte. Modelele negative pe care oamenii bogaţi le ofereau tinerilor nu erau pe placul tânărului profesor, dar nici el nu era pe placul oamenilor bogaţi. Prin urmare, este demis.

Întâlnirea cu Eminescu

Vlahuţă a fost pasionat de poezia lui Eminescu şi îşi dorea cu ardoare să îl cunoască şi să poată vorbi cu el. Darul i-a fost răsplătit îndeajuns când un prieten apropiat al amândurora le-a făcut cunoştinţă. Vlahuţă a notat impresia primei întâlniri cu Eminescu în cuvinte nespus de calde şi a publicat-o. Iată ce ne spune în acest articol din anul 1889: „Sunt zece ani de când am fost pentru prima oară la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, îmbrăcat într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Eram aşa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă“ (Amintiri despre Eminescu, 284). Au devenit din acea după-amiază prieteni nedespărţiţi, încercând, atât cât le permitea timpul, să ia masa împreună şi să îşi împărtăşească planurile literare. Prietenia lor nu s-a stins niciodată, nici măcar în momentele în care Eminescu nu mai putea raţiona aşa cum trebuie. Vlahuţă a fost alături de el aşa cum se cuvine să fie un prieten adevărat, care nu te părăseşte niciodată.

O Academie nerecunoscătoare

Începând cu 1887, Alexandru Vlahuţă va resimţi o serie de măsuri nedrepte iniţiate de Academia Română. Volumul „Nuvele“ îi este respins de la premiul „Eliade Rădulescu“. Peste un an, şi volumul „Poezii“ are aceeaşi soartă. Raportul favorabil al lui B. P. Haşdeu nu a avut nici un impact asupra hotărârii luate de Academie. În 1893, Vlahuţă răspunde şi el nefavorabil Academiei, refuzând să devină membru corespondent al acesteia. Volumul de proză „În vâltoare“ apărut în 1896 este respins de la premiere de Academie, pe motiv că autorul a refuzat cererea de a deveni membru corespondent. Doar trei lucrări din nouă nominalizate ale lui Alexandru Vlahuţă vor primi un premiu al Academiei Române. Acestea sunt „Clipe de linişte“ care a obţinut premiul „Năsturel Herescu“, „România pitorească“ şi „Poezii 1880-1915“ care au adus fiecare Marele premiu al Academiei Române. Cu mare greutate şi-a adunat Alexandru Vlahuţă susţinători în cadrul Academiei, altfel nu se poate explica de ce lucrările sale inovatoare erau premiate atât de rar. În 1919, anul ultimei premieri, Alexandru Vlahuţă trece la cele veşnice pe data de 19 noiembrie.

Scopul adevărat al artistului

Vlahuţă a încercat nu doar să fie un inovator în scris, ci şi un descoperitor de talente. La revistele iniţiate de el au subscris alţi autori faimoşi, precum Gala Galaction sau Tudor Arghezi. În prezentarea susţinută la Ateneu şi intitulată „Onestitatea în artă“, Vlahuţă a descris ce este de fapt un artist şi cum trebuie el să se autoeduce pentru a fi de folos cititorilor: „Artiştii sunt cultivatori de idei. Viaţa seamănă mereu - şi seamănă amestecat şi grâu şi neghină, şi flori parfumate, şi buruieni otrăvitoare; Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte - mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice. Şi nu putem spune îndeajuns cât de mare şi de însemnat este rolul acesta de critic sever şi neîndurat care cumpăneşte puterile artistului şi hotărăşte selecţiunea gândurilor lui. Cum să nu se îngrijească el de ce alege şi cultivă pe stratul ce i s-a încredinţat când opera lui îşi va scutura peste atâtea capete ideile, seminţe care vor germina şi vor răsări mereu, împingând astfel recoltă după recoltă, energie după energie în eterna ondulaţie a vieţii („Onestitatea în artă“, 16-17). Scriitorul este responsabil de ceea ce face, şi trebuie să fie cu luare-aminte, ca nu cumva ceea ce sădeşte el în mintea cititorilor să nu le aducă acestora mai mult pagubă decât folos. Aceste rânduri nu sunt deloc respectate de literatura actuală, care încearcă din ce în ce mai mult să sădească seminţele purtărilor rele în mintea şi inima celor care o citesc. Dacă Vlahuţă ar observa ce se petrece astăzi în literatură, ar fi bucuros de progresul artistic, dar ar deplânge subiectele alese. Scopul scriitorului este educarea corectă a cititorului.

Foamea fizică şi foamea literară

Alexandru Vlahuţă a conştientizat problemele societăţii din care făcea parte şi s-a declarat solidar cu nevoile şi grijile fiecărui român. Ceea ce şi-a dorit a fost ca oamenii să nu se rupă, datorită grijilor cotidiene, de lumea cărţilor şi să dispreţuiască virtuţile existenţei cultivate. „Golul pe care îl deschide în sufletele noastre setea de a admira ceva în afară de noi este umplut şi covârşit cu atâtea scandaluri şi nevoi zilnice, încât arareori şi numai pe fugă mai găsim în zbuciumata noastră viaţă clipe de „poezie“. Nu simţim, n-avem timp să simţim acel dor nesfârşit, acea arzătoare nevoie intelectuală de a citi o carte frumoasă. Nu, nouă nu ne este foame de literatură, pentru că altă foame bate la poarta existenţei noastre precare. Aceasta face că o mare parte dintre aceia care ar citi cu drag puţinele cărţi bune şi cinstite care apar şi pe la noi sunt absorbiţi de alte preocupări şi scoşi din sfera clientelei noastre literare. Şi astfel, când te gândeşti câte sunt şi pe capul bieţilor cititori, e de mirare că avem şi atâţia! („Literatura noastră“, 335) Necazurile fiecărui om duc la o reorientare a scării de valori personale, iar foamea de literatură este prea puţin percepută atunci când foamea fizică îşi face simţită prezenţa.

„Uitarea este un început de ruină“

Distrugerea unui neam prin dispariţie lentă sunt procesele amintirii neexersate şi neutilizate. Dacă nimeni nu suscită istoria şi trecutul unei patrii, acea patrie ajunge în curând o necunoscută scufundată în negura timpului. Vlahuţă ne îndeamnă să nu uităm niciodată de istoria noastră, aşa cum este ea, plină de lucruri bune sau rele. Ambele amintiri sunt necesare pentru supravieţuirea unui popor în memoria universală. „În muzeul „Carnavalet“ din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune; mă plec şi citesc: „Pain du temps du sičge - triste souvenir… (Pâine din timpul asediului - tristă amintire.) Francezii păstrau acolo, sub geam, o bucăţică de pâine care le amintea de zile de foame, de înfrângere şi de pieire. (...) Cu câtă grijă îşi strâng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină... scumpe rămăşiţe de la oamenii lor mari, de la eroii lor, care, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. (...) Când oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie? Un chipiu străpuns de gloanţele Plevnei, ori o manta ciuruită din „Valea Sângelui“ câte lucruri nu ar spune sufletului nostru! S-ar fi putut face în fiecare oraş un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie şi de jertfă. Ce curate gânduri gândeşti în faţa trecutului! (Cultul amintirilor, 360-361) Putem începe prin a nu-i uita pe marii noştri scriitori. Aici este una dintre comorile care nu se cuvine a fi îngropată pe veci din cauza ignoranţei noastre.

* Lucrările citate se regăsesc în volumul Alexandru Vlahuţă, Versuri şi proză, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986