Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Apărător al creştinismului şi al unităţii Bisericii

Apărător al creştinismului şi al unităţii Bisericii

Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 21 Mai, 2019

Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte, pe data de 21 mai, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa Elena, cei întocmai cu Apostolii. În urma convertirii sale din ajunul luptei de la Pons Milvius, din 28 octombrie 312, Împăratul Constantin cel Mare a dat libertate creştinismului, în anul 313, a protejat şi apărat Biserica, iar în 325 a convocat primul Sinod Ecumenic la Niceea, numindu-se „episcop al celor dinafară”. Toate măsurile luate de împărat pe parcursul domniei sale, de sprijinire şi apărare a creştinismului, dovedesc dorinţa lui de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea creştinismului, făcând din aceasta elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului.

Constantin cel Mare a fost un cârmuitor hotărât, un general care nu a pierdut nici o bătălie. Personalitățile cu o asemenea forță sunt cele care creează istoria, care ne captează imagi­nația și ne rețin atenția. A domnit în perioada 306-337, întâi în vest, apoi în tot Imperiul. A construit o nouă reședință imperială la Bizanț și a redenumit orașul Constantinopole (azi, Istanbul), după propriul nume. Așezarea va deveni capitala întregului Imperiu pentru mai bine de 1.000 de ani.

A reformat societatea romană

După victoria de la Pons Milvius, de lângă Roma, din anul 312, devine împărat al părţii apusene a Imperiului roman, iar în 324, după victoriile de la Adrianopol și Chrysopolis în Asia Mică, împotriva lui Liciniu, devine împărat al întregului Imperiu.

Ajuns împărat, Constantin cel Mare a găsit în administrația Imperiului o mare corupție. De aceea a luat măsuri de stopare a ei, amenințând că va „tăia mâinile rapace ale oficialilor” (corupți) sau că va „reteza capetele și gâturile nemernicilor”. Dragostea pentru înfăptuirea justiţiei şi zelul împotriva opresorilor poporului sunt primele calităţi ale unui suveran care-şi cunoaşte obligaţiile, considera Împăratul Constantin. Printr-un edict promulgat în 325, garanta celor slabi protecţia sa împotriva abuzurilor săvârşite de oficialii şi funcţionarii statului roman. S-a preocupat de bunăstarea supușilor săi. A cerut astfel distribuirea de bani, alimente și îmbrăcăminte părinților săraci din Italia și Africa. În 334, când foametea a lovit Siria, a cerut să fie împărțite alimente prin intermediul bisericilor.

Din punct de vedere politic, a înlocuit tetrarhia împăratului Dioclețian (conducerea imperiului de patru coregenți) cu succesiunea dinastică. Ca împărat, Constantin a pus în aplicare numeroase reforme administrative, financiare, sociale și militare, pentru a întări imperiul. Guvernul a fost restructurat, iar puterea militară a fost separată de cea civilă.

Constantin cel Mare, ca un cenzor din timpul Republicii, dorea să apere structura morală a societății romane, în special în ceea ce privește comportamentul sexual. În 326 au fost date o serie de legi care subliniau caracterul sfânt al căsătoriei. Răstignirea ca modalitate de execuție a fost interzisă, iar criminalii nu trebuiau înfierați pe față deoarece chipul este „modelat după frumusețea cerească”. Abandonarea copiilor mici era interzisă. El este primul împărat roman care pune în legis­laţia sa etica creştină şi va menţiona Biserica creştină cu reverenţă în actele sale imperiale. A cheltuit sume importante pe ajutoarele date bisericilor, pe proiectele de construcții și pe darurile generoase oferite unor persoane particulare sau grupuri. A obținut, de asemenea, venituri suplimentare, instituind două noi taxe: una pe proprietățile funciare ale senatorilor, alta pentru negustorii din orașe. A creat un nou tip de monedă, solidus de aur, care era acceptată și în afara granițelor imperiului și și-a păstrat valoarea până în secolul XI. Noua monedă a fost introdusă pentru a evita inflația. A fost primul împărat din istorie care a creat orfelinate și aziluri de bătrâni, îmbunătățind și condițiile din închisori.

Împăratul Constantin cel Mare a declarat, în 321, duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, drept zi de odihnă în Imperiu, în care şi soldaţii asistau la slujbă. A restituit averile creștinilor per­secutați, a construit Biserica Învierii din Ierusalim.

Restaurator al Imperiului

Încă din timpul lui Diocleţian, Roma nu mai era capitala unică a Imperiului roman, fiind mutată la Nicomidia. Constantin s-a hotărât să părăsească definitiv Roma păgână şi să ridice o nouă capitală. Aceasta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol - oraşul lui Constantin, inaugurat la 11 mai 330. Constantin face din Bizanţ o capi­tală de Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta, prin bi­sericile, monumentele, atmosfera sa.

Armata romană a fost reorganizată, astfel încât includea atât unități mobile, cât și unități de garnizoană, pentru a putea asigura paza punctelor strategice din interiorul imperiului, dar și a răspunde amenințărilor de la granițe. Constantin a purtat bătălii cu triburile barbare de la frontiere: francii, germanicii, goții, sarmații, recâștigând dominația romană asupra unor teritorii abandonate de predecesorii săi. Prin reformele sale militare a reușit să obțină o serie de succese. În anii 306-308 și 314-315 a purtat campanii victorioase la granița germană. La Dunăre i-a învins pe goți în 322 și pe sarmați în 334. Rezultatul a fost o recuperare parțială și temporară a unei părţi din Dacia. De acum, împăratul și-a adăugat titlul de Dacicus Maximus. Scriitorul Julianus îl compară pe Constantin cu Traian, ba chiar îl face superior acestuia, deoarece „el a recâștigat ceea ce Traian câștigase și știut este că e mai greu să reiei decât să iei”. Timp de mai bine de trei decenii romanii au avut din nou în stăpânire o parte a Daciei. Stăpânirile nord-dunărene au fost protejate de Constantin printr-un val de pământ cu şanţ, lung de circa 700 km, ce pornea de la Drobeta oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele (Buzău).

Sinodul Ecumenic de la Niceea

În anul 325, Constantin cel Mare convoacă un Sinod Ecumenic la Niceea în Asia Mică. Acest act istoric este unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia preotului Arie din Alexandria Egiptului, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împre­ună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea Bisericii. Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului roman.

Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi, cu toate că nu primise încă botezul, deschide Sinodul Ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se socoteşte „împreună slujitor cu ei”, iar după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, se consideră chiar episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii). În acest sens, părintele profesor Adrian Gabor arată că `dacă am crede afirmaţiilor «Vieţii lui Constantin cel Mare», acesta s-ar fi considerat el însuşi ca «episcop al celor dinafară»”. Expresia a fost înţeleasă în mod diferit de către istorici. Unii consideră că împăratul avea în vedere faptul că episcopii Bisericii se adunau în sinoade pentru a lua hotărâri dogmatice şi canonice, iar el emitea legi pentru buna organizare materială a Bisericii. Alţii considerau că prin această calitate împăratul încerca impunerea creştinismului în afara graniţelor Imperiului, cum ar fi fost cazul uneia dintre condiţiile păcii dintre bizantini şi goţi, din anul 332. Eusebiu afirmă că Împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun şi îl prezintă „şezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei”. Convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea, din anul 325, a constituit o măsură importantă pentru liniştea Bisericii, care a condamnat erezia ariană şi a stabilit o dată comună pentru serbarea Sfintelor Paşti.

Împăratul Constantin cel Mare a trecut la Domnul de Rusaliile anului 337, la Nicomedia, după ce cu câteva zile înainte se botezase. Pentru meritele sale şi mai ales pentru privilegiul de a da creştinismului libertate de manifestare, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, alături de masa sa, Elena (numindu-i „întocmai cu Apostolii”), cu ziua de pomenire 21 mai.