Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Arhimandritul blândeţii şi al smereniei

Arhimandritul blândeţii şi al smereniei

Un articol de: Alexandru Motorga - 04 Aug, 2013
Săptămâna aceasta, miercuri, 7 august, se împlineşte un an de la trecerea la cele veşnice a părintelui arhimandrit Inocenţiu Porumbel. Fiindcă în ultima perioadă a vieţii sale boala şi suferinţa l-au redus la tăcere şi imobilitate, părintele Inocenţiu a plecat dintre noi smerit, aşa cum îi era felul, faptele vieţii sale rămânând învăluite în istorie, odată cu trecerea timpului. 
 
S-a născut pe 16 ianuarie 1931, în Măgina-Aiud, jud. Alba, din părinţi cu o credinţă strămoşească autentică, Atanasie şi Veronica, primind la botez numele Ioan. Între anii 1937 şi 1942, a mers la şcoala primară din localitatea natală, fiind înscris în 1943 în primul an de liceu, dar este nevoit să întrerupă din cauza „unor greutăţi familiare“. În satul lor, bărbaţii şi tinerii erau luaţi în armată, lăsând în urmă femeile şi copiii în condiţii grele de supravieţuire. Aşa cum povestea, deseori soldaţii străini dădeau buzna în gospodăriile femeilor şi luau cu forţa toate alimentele, chiar şi grâul şi porumbul, lăsând casele goale de orice hrană. În aceste aspre condiţii de trai, tânărul Ioan a văzut chipul mamei mereu luminat, stând în faţa icoanei Maicii Domnului şi înălţând rugăciuni stăruitoare. Şi acestea nu erau în mare parte decât rugăciuni de mulţumire, aşa cum zicea, „pentru toate“. În acele clipe grele, Maica Domnului a săvârşit o minune cu pruncul Ioan. Până la vârsta de 4 ani el nu a vorbit deloc. Era diagnosticat cu un handicap verbal. În al patrulea an însă, fiind întrebat când o să vorbească, a dat un răspuns sigur: „La Paşti!“. Şi aşa a fost, căci ulterior a zis că Maica Domnului i se arătase, prevestindu-i momentul. 

Ucenic al părintelui Arsenie Boca

Creşterea într-un mediu creştin autentic l-a determinat să ia decizia grabnică de a se călugări. Astfel, în 1947, cunoscând viaţa aleasă a părintelui Arsenie Boca, tânărul Ioan, în vârstă de doar 16 ani, se închinoviază ca frate la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, lăsându-se modelat de marele părinte al Ardealului. Imediat însă, primeşte ascultarea de a veni în Oltenia şi aşa el păşeşte pentru prima dată pe tărâm oltean, stabilindu-se la Mănăstirea Polovragi, pe atunci chinovie de călugări. Nu se ştie exact de ce părintele Arsenie Boca a trimis atunci mai mulţi călugări în mănăstirile oltene. După 6 ani de atentă pregătire în monahismul ortodox, a fost tuns călugăr de stareţul mănăstirii, Veniamin Nicolau, la 8 noiembrie 1953, primind numele Inocenţiu, date fiind nevinovăţia şi blândeţea pe care o purta în suflet. Treptat a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah, în acest timp înscriindu-se din nou la liceu, în Târgu Jiu, finalizând trei ani de studiu, în 1952-1955.

Martor al torturilor din perioada comunistă

În timpul regimului comunist, la începutul anului 1957, se face prima „reducere de personal“ în cadrul mănăstirilor. Ieromonahul Inocenţiu a scăpat uşor de acest val, fiind mutat ca preot slujitor la Mănăstirea Tismana. În acest timp, Securitatea a început o dură represiune la Polovragi. Valul a rămas cunoscut în istorie sub numele „fenomenul Polovragi“, între cei incriminaţi numărându-se Veniamin Nicolau, Tit Moldovan, Emilian Gîţu şi alţii. Autorităţile au transformat corpul de chilii din faţa bisericii în închisoare şi lagăr de tortură. Restul obştii l-a solicitat ca stareţ pe părintele Inocenţiu, autorităţile aprobând acest demers. Cu toate acestea, atribuţiile sale au fost limitate, neputând să intervină asupra arestărilor făcute, fraţii săi rămânând izolaţi în restul de chilii, neavând voie să iasă afară.
 
În aşa postură, părintele se face martorul torturilor şi bătăilor suferite de fraţii săi întru Domnul, aşa cum el însuşi avea să scrie într-o declaraţie ulterioară: „Printre anchetatori se aflau colonelul Toma, căpitanul Botea Nicolae şi comandantul Securităţii din Novaci, Sechel Ion. În curtea mănăstirii se aflau permanent 3 maşini ale Securităţii, tip Aro, care în perioada fiecărei cercetări erau accelerate la maxim, pentru a nu se auzi ţipetele şi strigătele torturaţilor. La fiecare bătaie, spuneau altceva. Erau bătuţi cu bâte de păducel cu spini pe ele, erau înţepaţi cu ace, strânşi cu uşa de degetele de la mâini, puşi la curent, toate metodele cele mai draconice erau aplicate, răcneau ca din gură de şarpe, datorită acestor schingiuiri“ (fragment din declaraţia părintelui dată în anul 1959, document original).

Misionar în mănăstirile şi bisericile din Oltenia

În septembrie 1959, a fost dat afară din mănăstire din cauza Decretului 410, luând astfel drumul greu al vieţuirii şi reîncadrării în lumea laică, păstrându-şi totodată credinţa în suflet şi necontenita rugăciune în inimă, mai ales cea către Maica Domnului. După ce a lucrat la Industria Panificaţiei „Herăstrău“ din Bucureşti, abia în 1969 a fost reangajat cleric la atelierele administraţiei patriarhale, până în 1971. A fost readus apoi în Mitropolia Olteniei în funcţia de administrator al viilor mitropoliei, la Schitul „Sf. Gheorghe“ - Prisaca. Aici a reuşit să-şi termine studiile liceale, între 1971-1973, în Balş, jud. Olt, continuând să studieze teologia la Institutul Teologic din Sibiu, între anii 1974-1978. Cât a stat la Prisaca, părintele Inocenţiu s-a făcut ascultător întru toate, lucrând în „via Domnului“ cu toată sârguinţa. Nu degeaba a fost trimis să slujească şi la Schitul Sfântului Antonie- Cârcea, cât şi în alte parohii lipsite de preoţi, pe care le-a lăsat într-o rânduială exemplară. Iată de pildă cum vlădica Nestor, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, l-a delegat la Parohia Sărbătoarea, să săvârşească slujbele Învierii, cerându-i ulterior să raporteze rezultatele activităţii pastorale şi să întocmească „un raport de activitate care să surprindă şi observaţiile-propuneri în legătură cu buna desfăşurare a vieţii bisericeşti din parohia respectivă“.
 
Rânduiala vieţii sale este descrisă ca având multă rugăciune. Pravila şi ţinerea ei au reprezentat pentru sfinţia sa cea mai bună armă împotriva neorânduielii. „Dumnezeu nu Îşi varsă harul Său peste toţi care se roagă, chiar dacă această rugăciune este făcută cu lacrimi ... Să nu te rogi plin de mândrie, îngâmfare, nici să-ţi lauzi faptele tale cele bune şi pomana pe care o faci cuiva. Dumnezeu trebuie să te laude şi tot El să-ţi ştie faptele bune. Nici nu trebuie ca cineva să se creadă mai bun decât fratele său, sau mai sfânt, cum se cred pocăiţii“, scria în lucrarea de licenţă de la Sibiu, avându-l coordonator pe pr. prof. Ioan Ică. 

„Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace...“

După ce în 1999 se pensionează, este adus duhovnic la Catedrala mitropolitană din Craiova, ocupându-se totodată şi de pregătirea liturgică a preoţilor practicanţi. Slujitorii şi credincioşii oraşului îl primesc cu mare dragoste pentru blândeţea şi bunătatea sa. Nu supăra pe nimeni, nu certa pe nimeni, însă îi împăca pe toţi cei supăraţi şi certaţi. Capetele credincioşilor erau zilnic acoperite de epitrahilul său, citindu-le continuu rugăciuni şi dezlegări. Între enoriaşii săi, el ajunsese „părintele Porumbelu“, vestit pentru îngăduinţă, răbdare şi bunătate. Din cauza apariţiei diabetului şi a altor boli cardiorespiratorii, în 2005 cade din picioare pentru prima dată, însă se ridică repede. Auzise încă o dată glasul Maicii Domnului amânându-i sfârşitul. Încetul cu încetul, apar probleme la picioare, se deplasa foarte greu, dar mereu cerea ajutor să urce treptele catedralei, nelipsind de la slujbe. După ce o altă cădere îl ţintuieşte la pat, părintele dobândeşte tăcerea. Vizitatorilor doar le întindea mâna dreaptă spre a le da binecuvântarea sa, îi privea îndelung cu „ochi ca de porumbel“ şi îi liniştea cu duhul blândeţii sale.
 
După o scurtă perioadă de şedere în spital, după ce diferitele tratamente nu şi-au mai făcut efectul, părintele arhimandrit Inocenţiu Porumbel îşi dă sufletul în mâinile Domnului, în ziua de 7 august 2012, fiind prohodit în cimitirul Mănăstirii Jitianu, după dorinţa sa. Slujba de Parastas, la sorocul de un an, va fi oficiată în Catedrala mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“ din Craiova.