Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Biserica Învierii de la Ierusalim

Biserica Învierii de la Ierusalim

Un articol de: Diac. Alexandru Briciu - 07 Mai, 2013

Biserica Învierii din Ţara Sfântă, cel mai important monument al creştinătăţii, reprezintă un loc în care fiecare creştin visează să ajungă măcar o dată în timpul vieţii. Ierusalimul, oraşul celor trei mari religii - creştinism, iudaism, islam -, este locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit şi a înviat şi adăposteşte un complex arhitectonic ridicat încă din primii ani de libertate religioasă a creştinilor. Unul dintre lăcaşurile de cult ale acestui ansamblu serveşte drept catedrală a Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului.

Pe locul unde Mântuitorul a pătimit şi a înviat s-au ridicat biserici, capele, altare, iar pelerinii au căutat să calce pe urmele paşilor Săi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată că „împăratul Constantin cel Mare, «mânat de Duhul lui Dumnezeu» (Eusebiu de Cezareea), a căutat în anul 326 locul în care a fost răstignit şi înmormântat Mântuitorul Iisus Hristos, redescoperind sub terasa templului zeiţei Afrodita, ridicat din porunca împăratului Adrian, stânca Golgotei, iar în apropierea acesteia, Mormântul. Imediat după extraordinara descoperire a scris episcopului Macarie al Ierusalimului să chivernisească lucrurile împreună cu guvernatorul provinciei astfel încât deasupra acestor locuri sfinte să fie ridicată o biserică. Viitorul sfânt lăcaş trebuia să umbrească prin frumuseţea lui «până şi cele mai mândre zidiri din oraşele noastre»“. Sfinţirea a avut loc în anul 336, cu participarea mitropoliţilor şi episcopilor din întreg răsăritul creştin.

Într-o cateheză rostită celor chemaţi spre primirea Botezului, Sfântul Chiril al Ierusalimului arăta că „acest loc al Golgotei este mijlocul lumii“. Ierusalimul s-a bucurat, în timp, de o recunoaştere pancreştină, primind locul al V-lea în Pentarhie, după Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.

Regulament statu-quo de slujire în Biserica Sfântului Mormânt

În prezent, Biserica Sfântului Mormânt este localizată în cartierul creştin al Sfintei Cetăţi şi cuprinde atât Mormântul Mântuitorului, cât şi Golgota, locul unde a fost răstignit. Pentru Biserica Sfântului Mormânt funcţionează regulamentul statu-quo, impus la 1757 şi reconfirmat la 1852, care stabileşte ordinea istorică şi ierarhică a celor şase confesiuni religioase care slujesc în lăcaş: ortodocşi, armeni, copţi, catolici, etiopieni şi sirieni ortodocşi. Planul complexului arhitectonic de la Sfântul Mormânt din Ierusalim cuprinde peste 20 de obiective sacre: Sfântul Mormânt, Piatra Îngerului, Golgota, Piatra Ungerii, Altarul femeilor, Altarul copt, Capela siriană, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Capela Arătării, Biserica Învierii, Paraclisul Maicii Domnului, Altarul Sfântului Longhin sutaşul, Altarul împărţirii veşmintelor, Altarul Sfântului Grigorie Luminătorul, Peştera Sfintei Cruci, Altarul încoronării cu spini, Altarul lui Adam, Biserica Sfinţilor 40 de Mucenici, Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, Biserica Sfântului Apostol Iacov şi Biserica patriarhului Avraam.

Clădirea iniţială a Bisericii Sfântului Mormânt a fost distrusă complet la 18 octombrie 1009 de califul fatimid al-Hakim bi-Amr Allah. Urmare a unui tratat de pace încheiat între Imperiul Bizantin şi califatul fatimid, biserica a fost reconstruită între anii 1024 şi 1048. În 1048, împăratul Constantin IX Monomahul a ridicat câteva capele în acel loc, în condiţii stricte impuse de calif. Şantierele de reconstruire a ansamblului au fost asumate şi continuate de cavalerii Primei Cruciade, începând cu 15 iulie 1099, când Godefroy de Bouillon a decis să nu utilizeze titlul de „rege al Ierusalimului“, ci s-a declarat „protector“ al Sfântului Mormânt.

În centrul complexului arhitectonic se află Biserica Învierii

Biserica Învierii („Catholicon“) din faţa Sfântului Mormânt se află în centrul întregului complex bisericesc şi serveşte drept catedrală propriu-zisă a Patriarhiei ortodoxe de la Ierusalim. În acest lăcaş se săvârşesc slujbe ortodoxe zilnic, iar la sărbători se slujeşte Sfânta Liturghie în sobor de preoţi şi arhierei. După 1099, curtea interioară din faţa Sfântului Mormânt a fost transformată în pronaos al Bisericii Învierii, pereţii laterali ai lăcaşului fiind ridicaţi abia după incendiul din 1808. Astfel, arcadele, domurile şi cupola sunt construcţii mai vechi, în timp ce pereţii laterali, nişa Sfântului Altar şi catapeteasma din marmură sunt adăugate în timpul restaurărilor. Iniţial, Catholiconul era nava centrală a bazilicii romane. „Catapeteasma este meşteşugit lucrată în marmură, iar icoanele împărăteşti, aurite sunt de o deosebită frumuseţe. În mijlocul pronaosului Bisericii Învierii este marcat centrul lumii într-o mică formă de piatră numită «buricul pământului»“, arată părintele David Pristavu, citând cuvintele psalmistului David („Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului“, Ps. 73, 13) şi ale proorocului Iezechiel („Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al ţărilor dimprejur“, Iezechiel 5, 5). Arabii numesc locul din Biserica Învierii „nousoul-tinia“, care înseamnă „mijlocul lumii“, referindu-se la piatra amintită numită „Omfalos“.

De mari dimensiuni, biserica impresionează prin arhitectura romanică şi atmosfera autentică ortodoxă. În întreg ansamblul, se integrează ca o „biserică în biserică“, adăpostind o cupolă ce se înalţă la 29 de metri, sprijinită pe patru arcade. Cupola Bisericii Învierii, împodobită cu icoane în mozaic bizantin, având în centru pe Hristos Pantocrator, înconjurat de Maica Domnului şi de episcopii şi patriarhii Ierusalimului, este sprijinită de arcade prin pandantivi pe care sunt reprezentaţi Sfinţii Evanghelişti. În naos, în faţa pereţilor laterali, se regăsesc două tronuri arhiereşti din lemn, dintre care cel din dreapta este al patriarhului Ierusalimului. Sfântul Altar este ridicat printr-o soleie din marmură la aproximativ un metru deasupra pardoselii. În absida estică a altarului se află tronuri din marmură, cel din centru fiind „scaunul cel de sus“ al patriarhului Ierusalimului.

 

Danii româneşti la Locurile Sfinte

Unul dintre cele mai importante obiecte din Tezaurul Sfântului Mormânt este chivotul dăruit la 1844 de domnitorul Moldovei Mihail Sturdza şi soţia sa Smaragda, lucrat în formă de baldachin cu turlă, înalt de peste 50 cm şi sprijinit pe patru stâlpi. Domnitorul moldovean Istrate Dabija a oferit Bisericii Sfântului Mormânt o cruce din argint aurit, Gheorghe Ştefan Vodă al Moldovei a dăruit un agheasmatar din argint şi aur, iar de la Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti se păstrează un disc din aur masiv. Chivote de argint aurit au oferit şi doi egumeni din Ţările Române, arhimandritul Dionisie de la Cetăţuia ieşeană, şi Iacob Moshopoleanul. Mai multe tetraevangheliere, îmbrăcate în ferecături preţioase şi împodobite cu frumoase miniaturi, se păstrează ca danii oferite de domnitorul Petru Rareş al Moldovei (1549), de soţia sa, Elena Rareş Doamna (1551), de episcopul Matei al Mirelor (1599), de episcopul Luca al Buzăului (1616), precum şi de domnitorul muntean Matei Basarab (1643). La acestea se adaugă acoperăminte, ripide, cărţi de cult, manuscrise şi veşminte.