Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Craiova, oraşul sufletului oltenesc

Craiova, oraşul sufletului oltenesc

Un articol de: Pr. Ioniţă Apostolache - 05 Aug, 2009

Prima aşezare menţionată documentar a purtat denumirea de Pelendava şi a aparţinut vechiului trib geto-dacic al pellilor. După unii cercetători, numele oraşului ar veni de la Craiul Ioniţă Caloian (1197-1207), fratele cel mic al voievozilor vlahi Petru şi Asan, lucru mărturisit şi de cronica grecească scrisă de Nicetas Choniates Akominatos. Cu timpul, Bănia de la Craiova a căpătat atribuţii fantastice, devenind cea de-a doua instituţie politică a ţării ca importanţă, după domnie. Potrivit tradiţiei populare, cântecul „M-a făcut mama oltean“ a fost compus pentru Iancu Jianu de către lăutarul Niţă Băloi, din Işalniţa. De aici, din Craiova, a pornit spre mirajul Franţei şi marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi, după ce absolvise cursurile Şcolii de Arte şi Meserii care astăzi îi poartă numele. Printre obiectivele de seamă ale oraşului se numără şi frumoasele biserici care împodobesc atât centrul istoric, cât şi cartierele învecinate.

Dacă n-ar fi existat Craiova, cu siguranţă că oltenii ar fi inventat-o, dacă n-ar fi existat Dunărea, cel mai probabil că Jiul era cel care i-ar fi luat locul. Devenită un axis mundi pentru locuitorii din această parte de lume, străvechea citadelă a pulsat dintotdeauna cu putere în inima Olteniei, fiind oraşul cel mai apropiat de sufletul oltenesc încă din timpurile primelor apariţii umane de pe aceste meleaguri şi până astăzi.

Moştenirea lăsată de strămoşii geto-daci

Istoria oraşului Craiova se pierde în negura vremii, primele atestări datând încă din timpul strămoşilor daco-geţi. Prima aşezare menţionată documentar a purtat denumirea de Pelendava şi a aparţinut vechiului trib geto-dacic al pellilor. În această cetate dacică a poposit marele împărat Traian în incursiunea sa către inima de piatră (Sarmizegetusa) a regatului condus de neînfricatul rege dac, Decebal, episod ce se găseşte încrustat pe celebra Columnă Traiană. Tot despre străvechea cetate dacică Pelendava legenda spune ar fi fost construită în totalitate din marmură, iar vechile sale ruine s-ar găsi în adâncurile lacului Craioviţa. În anul 102 d.Hr., cetatea a fost cucerită de legiunile romane care au construit un castru în zona actualului cartier craiovean Mofleni. Ruinele vechii fortificaţii romane se găsesc şi astăzi în vecinătatea Mănăstirii Coşuna. Cărămizile castrului poartă pecetea unităţii militare Numerus Maurorum, iar, datorită veteranilor romani rămaşi la vatră şi stabiliţi în apropiere, populaţia locală a cunoscut o considerabilă creştere. Descoperirile arheologice arată că, în această perioadă, romanii şi geto-dacii trăiau separaţi unii de alţii, existând de fapt două cetăţi: una dacică - situată pe locul vechii aşezări - şi alta romană - strânsă în jurul castrului de la Mofleni. O a doua fortificaţie militară este construită în timpul împăratului Constantin cel Mare. Este vorba de un limes (val de pământ) care a luat, mai târziu, denumirea populară de Brazda lui Novac, trecând prin extremitatea nordică a oraşului.

Teatrul marilor bătălii cu turcii

Denumirea actuală a oraşului a stârnit numeroase controverse, singurul lucru care poate fi afirmat cu certitudine este acela că numele de Craiova vine de la cuvântul slavon kral, care înseamnă crai sau rege. Astfel, după unii cercetători, numele ar veni de la Craiul Ioniţă Caloian (1197-1207), fratele cel mic al voievozilor vlahi Petru şi Asan, lucru mărturisit şi de cronica grecească scrisă de Nicetas Choniates Akominatos.

O altă variantă, susţinută şi de istoricul Bogdan Petriceicu-Hasdeu, leagă denumirea oraşului de numele cneazului Ioan, aşa cum este menţionat în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Câţiva istorici, printre care şi Constantin C. Giurgescu, Petre Panaitescu, Nicolae Iorga, B. P. Hasdeu şi Alexandru D. Xenopol, argumentează ipoteza prin care locul actual al oraşului ar fi fost teatrul confruntărilor de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid Fulgerul. Lupta decisivă s-a dat în zona mlăştinoasă de la Făcăi, Balta-Verde, Podari, Popoveni, lângă locul vechiului castru roman de la Pelendava. Cu timpul, după ce raporturile dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman s-au stabilizat, câţiva boieri însemnaţi, care au luat numele locului, au ajuns să deţină autoritatea supremă în Ţara Românească. Puterea economică şi influenţele politice pe care le exercitau pe lângă înaltele caftane de la Istanbul au făcut ca boierii Craioveşti să atingă, în secolul al XV-lea, apogeul puterii politice, domnii neputându-se menţine în scaun fără o alianţă cu membrii familiei Craioveştilor. Craioveşti au fost, o vreme, adevăraţi conducători neîncoronaţi ai Ţării Româneşti, reuşind în secolul al XVI-lea să rupă tradi-ţia moştenirii tronului de către urmaşii Basarabilor, impunându-l la domnie pe primul reprezentant al familiei lor: boierul Neagoe de la Craiova, devenit ulterior Basarab.

Instituţia Băniei, a doua putere după scaunul ţării

Pentru a organiza o marcă de apărare împotriva atacurilor turceşti ce puteau veni prin părţile Severinului şi Orşovei, Mircea cel Bătrân a organizat, după modelul unguresc, Bănia Severinului cu sediul la Turnu Severin. Cu timpul, după încheierea unei alianţe cu regele Sigismund al Ungariei chiar la Severin, Mircea a fost nevoit să mute sediul Băniei sale la Strehaia, şi de aici, prin insistenţele şi presiunile boierilor Craioveşti, la Craiova. Astfel, Ţara Românească a fost împărţită în două, Banului de la Craiova revenindu-i sarcina administrării întregii Oltenii. În curând, Bănia de la Craiova a căpătat atribuţii fantastice, devenind cea de-a doua instituţie politică a ţării ca importanţă, după domnie. O dată cu ridicarea lui Mircea cel Bătrân ca domn, Marele Ban de la Craiova a preluat pentru teritoriul Olteniei atribuţiile domnitorului, putând bate monedă cu propria sa efigie (propriul său chip), având atribuţiuni juridice şi administrative nemăsurate şi beneficiind de oaste proprie. Tot din această poziţie, Marele Ban avea dreptul să împartă teritoriul Olteniei în mai multe subdiviziuni administrative, subordonate Băniei de la Craiova şi conduse de bani mai mici sau bănăşori. În perioada medievală, instituţia Băniei ajunsese să fie a doua ca importanţă după scaunul de domnitor al Ţării Româneşti.

Epoca de maximă înflorire a Băniei a fost atinsă în timpul marelui domnitor Mihai Viteazul. Plecând spre tronul ţării din funcţia de ban al Craiovai, Mihai Pătraşcu Vodă i-a avut alături pe oştaşii de frunte ai Craiovei: Fraţii Buzeşti - Stroe, Radu şi Preda, Fraţii Goleşti, Baba Novac, Gruia Novac, Radu Florescu, Banul Mihalcea, Banul Mărăcine, Banul Manta, Banul Udrea, Radu Calomfirescu şi boierii Craioveşti: Matei Basarab şi Radu Şerban. Oastea Craiovei a constituit în permanenţă nucleul armatelor lui Mihai, iar bisericile şi mănăstirile ce străjuiau zona au fost fortificaţii indispensabile în sistemul de apărare.

„De pe vremea lui Pazvante chiorul“

În perioada 1770-1771, atunci când turcii băteau ameninţător la porţile Bucureştiului, Craiova a devenit pentru o scurtă perioadă de timp capitala Ţării Româneşti. Domnitorul fanariot Emanuel Giani-Ruset reuşise să realizeze in extremis ceea ce încer-case de zeci de ani puternica dinastie a boierilor Craioveşti. Pentru a nu se expune ostilităţilor ce se purtau în Bucureşti între armatele ruseşti şi turci, Giani-Ruset a creat falsa impresie că venise la Craiova pentru a o apăra. De aici a dat mai multe acte şi, deşi era numit domnitor al Ţării Româneşti, el a avut autoritate în această perioadă doar în Oltenia.

Perioada 1790-1809 este considerată de istorie drept cea mai grea pentru cetatea Băniei. Mai multe evenimente nefaste au perturbat între aceşti ani viaţa urbei: devastatorul cutremur din 1790, epidemia de ciumă din 1795, marele incendiu din 1796 - sunt evenimente ce au culminat cu atacurile susţinute ale pazvangiilor turci (oamenii lui Pazvant-Oglu, paşa din Vidin) din 1799-1800. De aici se moşte-neşte expresia, devenită deja celebră, „de pe vremea lui Pazvante Chiorul“, amintind de acele clipe grele ce vor rămâne permanent întipărite în memoria Craiovei. De acum înainte, pentru o bună bucată de vreme, Bănia va fi o capitală nedeclarată a haiducilor.

Tudor din Vladimiri, domnul proclamat la Craiova

După ce reuşeşte să elibereze Craiova de jugul turcesc, o armată de 2-3 mii de haiduci, conduşi Iancu Jianu, trece Dunărea, ajungând să incendieze cetăţile Plevna şi Vidin, aici cunoscându-şi sfârşitul însuşi paşa Pazvant-Oglu. Intoarcerea haiducilor a fost primită cu mare fast de locuitorii Craiovei. Potrivit tradiţiei populare, cântecul „M-a făcut mama oltean“ a fost compus pentru Iancu Jianu de către lăutarul Niţă Băloi, din Işalniţa, căruia vodă Caragea îi tăiase degetele de la mâna dreaptă, pentru a nu mai răscula poporul prin cântecele sale de haiducie.

În această perioadă de efervescenă naţională, la Craiova se remarcă vlădica Tudor din Vladimirii Gorjului. Sâmbriaş la curtea boierului craiovean Ion Glogoveanu, Tudor devine conducătorul afacerilor sale, ajungând să-şi creeze o adevărată reţea de legături economice printre negustorii şi boierii craioveni. Idealul lui Tudor începe încet-încet să prindă contur, iar punctul de plecare este, fără îndoială, Craiova, oraşul căruia îi acordă un rol prioritar în timpul Revoluţiei sale, fiind pentru el „capitala pandurilor, oraşul sufletului meu“. Intrarea triumfală pe porţile cetăţii, din 26 martie 1821, a făcut ca „întreaga populaţie a Craiovei, în afara marilor boieri şi a dregătorilor, să alerge la Tudor Vladimirescu şi să-l proclame domn“, aşa cum afirma, în divanul ţării, caimacanul Barbu Văcărescu.

Leagănul de cultură din inima Olteniei

Perioada de după Revoluţia Paşoptistă reprezintă un moment de maximă înflorire pentru cetatea Băniei. Astfel, în martie 1854 se introduce iluminatul public pe bază de lămpi cu ulei de rapiţă, iar arhitectura trece printr-o continuă modificare, apărând numeroase clădiri construite în stiluri dife-rite. Tot acum, marele moment al Unirii Principatelor este marcat prin adunarea maselor în centrul istoric al oraşului, unde bărbaţi, femei şi copii de toate vârstele şi din toate clasele sociale se prind într-o imensă horă a bucuriei. Participând la această istorică manifestaţie, pictorul craiovean Theodor Aman a imortalizat momentul în celebrul său tablou: Hora Unirii de la Craiova, lucrare realizată chiar în curtea Bisericii „Sfânta Treime“, ctitoria domnitorului Barbu Ştirbei.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Craiova era un oraş aflat în plină modernizare. Astfel, în 1887, la Teatrul Theodorini se aprindeau primele becuri electrice şi tot în această perioadă aveau să fie construite Palatele Vorvorenilor şi Jean Mihail, Bisericile „Sfântul Dumitru“, Madona Dudu, Mântuleasa sau „Sfântul Ilie“. Tot acum se inaugurează şi parcul Nicolae Roma-nescu, proiectat după planurile celebrului arhitect André Lecompte de Nouy şi considerat la vremea aceea cel mai mare parc al Europei.

Un loc aparte în istoria acestui oraş l-a avut dintotdeauna cultura, pe porţile marilor colegii Fraţii Buzeşti, Carol sau Elena Cuza ieşind oameni de seamă care au schimbat radical destinele ţării. Şcoala centrală a Băniei s-a bucurat încă de la începuturile sale de prezenţa unor prestigioşi profesori, între care amintim pe Grigorie Pleşoianu, Florian Aaron, Constantin Lecca, Ion Maiorescu, Nicolae Titulescu. De aici, din Craiova, a pornit spre mirajul Franţei şi marele nostru sculptor Constantin Brâncuşi, după ce absolvise cursurile Şcolii de Arte şi Meserii care azi îi poartă numele. Puţini ştiu că bursa de studiu i-a fost asigurată de epitropia Bisericii Madona Dudu, unde marele artist activase câţiva ani buni în calitate de cântăreţ la strană. Despre Craiova, Brâncuşi afirma că „este locul unde m-am născut a doua oară“.

Învăţământul bisericesc a jucat, de asemenea, un rol foarte important în viaţa oraşului, feţele luminate ale clerului oltean fiind providenţiale în clădirea culturii olteneşti. Printre cărturarii care au ţinut aprinsă candela spiritului creştinesc în Biserica din Oltenia sunt vrednici de amintit ierarhii: Sfântul Calinic de la Cernica (cel care a slujit multă vreme în cetatea Băniei, după ce sediul Episcopiei de la Râmnic a fost incendiat), Nifon Criveanu (primul mitropolit al Olteniei după mai bine de 400 de ani), Firmilian Marin sau Nestor Vornicescu, dar şi mulţi alţi teologi de seamă care au menţinut trează conştiinţa sufletului creştinesc.

Principale obiective ale oraşului Craiova

Cel mai reprezentativ simbol pentru oraşul Craiova a rămas marele domnitor Mihai Viteazul. Oltenii păstrează şi astăzi memoria faptelor sale, iar statuia din Piaţa Prefecturii este unul dintre obiectivele principale pentru vizitatori. Ideea ridicării unui monument de amploare în cinstea marelui domnitor a aparţinut societăţii „Prietenii ştiinţei“ şi s-a concretizat în anul 1927. Prima statuie ridicată în cinstea marelui domnitor a fost aşezată în Piaţa Unirii. Deoarece proiectul iniţial nu a atins parametrii doriţi, fiind mult mai mic, arhitectul Pavelescu-Dimo a realizat un proiect de dimensiuni mai mari, ce s-a putut concretiza şi care poate fi admirat astăzi în Piaţa Prefecturii.

Printre locurile de agrement în care craiovenii se pot relaxa, primul loc este deţinut de Parcul Nicolae Romanescu. Ridicat la iniţiativa fostului primar Nicolae Romanescu, parcul a fost proiectat de arhitecţii francezi André Lecompte de Nouy şi Edouard Rendont. În anul 1900, planurile parcului au fost medaliate cu aur la Expoziţia Universală de la Paris. Lucrările au început în 1901 şi au fost finalizate trei ani mai târziu, la vremea aceea Parcul Romanescu fiind cotat ca cel mai mare parc natural din Europa. După actualele statistici, el se situează pe locul trei. În parcul Romanescu vizitatorii pot admira: lacul, podul suspendat, castelul fermecat şi hipodromul.

Teatrul Naţional Marin Sorescu ocupă un loc aparte în istoria Craiovei şi în istoria teatrului românesc. Înfiinţat în 1850 a devenit un adevărat reper pentru viaţa culturală a Craiovei. Aici au fost angajaţi mulţi dintre actorii generaţiei de aur: Gheorghe Cozorici, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Sanda Toma etc. Printre numeroasele realizări şi premii pe care le-a obţinut pe plan naţional şi internaţional, Teatrul Marin Sorescu din Craiova este primul din Europa de Est care a devenit membru al Covenţiei Teatrale Europene.

Bisericile Craiovei, oaze de odihnă spirituală

Printre obiectivele de seamă ale oraşului se numără şi frumoasele biserici care împodobesc atât centrul istoric, cât şi cartierele învecinate. Cea mai veche dintre ele este Catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru“. Unele păreri plasează existenţa ei în timpurile voievozilor vlahi Petru şi Asan (cca 1185) sau chiar în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân. Printre denumirile care i-au fost atribuite se numără şi cea de „Biserica Domnească“, ctitorii ei numărându-se printre domnitorii Ţării Româneşti.

Biserica „Sfânta Treime“ sau Biserica Ştirbei, după numele ctitorului, domnitorul Barbu Ştirbei, este, de asemenea, una dintre cele mai frumoase biserici ale oraşului. Plasată la km zero, lângă statuia marelui voievod Mihai Viteazul, Biserica Ştirbei este opera marelui arhitect francez André Lecompte de Nouy. În curtea ei se poate admira statuia ctitorului, creaţie a aceluiaşi arhitect, şi tot aici s-au desfăşurat principale mişcări de forţe în timpul marii Uniri a Principatelor.

Nu departe de Biserica Ştirbei se înalţă grandioasele turle ale Bisericii „Maica Precista“ sau Madona Dudu, cea mai mare biserică din Craiova. De numele ei stă legată frumoasa legendă a icoanei Maicii Domnului din dud. Astăzi frumoasa biserică are statutul de Catedrală episcopală.