Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Creştinii din Liban

Creştinii din Liban

Un articol de: Pr. Alexandru Pripon - 21 Iun, 2008

Datorită vecinătăţii cu Israelul, Libanul s-a aflat permanent în legătură cu evenimentele biblice. Mulţi libanezi au devenit creştini în urma ascultării cuvintelor Mântuitorului Hristos. Alţii au fost creştinaţi de către Sfinţii Apostoli sau de trimişii acestora. Misiunea lor a fost mult mai simplă decât în alte regiuni, în special datorită faptului că în Liban era folosită limba aramaică, devenită o lingua franca în zonă, încă din timpul imperiului babilonian. Tradiţia ortodoxă libaneză atribuie creştinarea teritoriului vechii Phoenice Secunda (Libanesia) unuia dintre cei şaptezeci de ucenici trimişi de Mântuitorul, numit Quartos.

Episcopia Libanului a fost una dintre cele nouăsprezece care aparţineau de Patriarhia Antiohiei. În cel de-al doilea secol creştin, episcopul libanez avea jurisdicţie peste alte paisprezece episcopii. Problemele doctrinare tratate la sinoadele ecumenice de la Efes (431), Calcedon (451) şi Constantinopol (680-681) erau încă departe de a fi clarificate atunci când creştinii din Liban au avut de înfruntat un pericol extern: năvălirea arabilor musulmani. Din acel moment, comunităţile creştine rar au mai găsit prilejurile necesare reconcilierii, strădaniile lor fiind îndreptate către păstrarea credinţei într-o lume islamică în expansiune. Astfel, s-a ajuns la o divizare locală a Bisericii în comunităţi maronite, melkite, armene, monofizite şi nestoriene. Dintre acestea, unele au supravieţuit până astăzi, altele au dispărut ori şi-au modificat numele.

În momentul de faţă, se poate vorbi despre două Biserici creştine cu un număr foarte mare de credincioşi: maronită şi melkită.

Originile bisericii maronite

Maroniţii consideră că îşi datorează începuturile unui monah pe nume Maron, care ar fi renunţat la pustnicie pentru a deveni preotul unei comunităţi restrânse din preajma Antiohiei, la sfârşitul secolului al IV-lea. Există, însă, păreri, potrivit cărora maroniţii sunt urmaşii unei comunităţi orientale care şi-a ales, în jurul anului 680, propriul patriarh, Ioan Maron, în ciuda opoziţiei Patriarhiei de la Constantinopol. Nici ordinul direct al împăratului Constantin al VI-lea nu i-a determinat pe maroniţi să renunţe la ceea ce avea să devină o adevărată schismă. Motivul invocat a fost că năvălirile arabe făceau imposibilă comunicarea cu scaunul patriarhal bizantin, însă motivul real era erezia monotelită, condamnată la Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680, erezie îmbrăţişată de adepţii lui Maron. Armata imperială a atacat aşezările răzvrătiţilor, determinându-i pe mulţi să se refugieze, în special în munţii Libanului. Acolo au fost oarecum feriţi şi de persecuţiile cuceritorilor musulmani, transformând regiuni întinse de sol stâncos în ogoare roditoare şi ducând o viaţă austeră.

„Necredincioşii ne devorează, ne zdrobesc...“

În jurul anului 1099, spre finalul primei cruciade, cavalerii apuseni au descoperit comunitatea maronită, au înlesnit contactul acesteia cu Roma şi trecerea ei formală la catolicism (1182). Înfrângerea oştilor cruciate de către mamelucii suniţi a reprezentat o cumplită lovitură pentru creştinii din munţi. Consideraţi aliaţi ai apusenilor, aceştia au fost masacraţi, iar teritoriile locuite de ei au fost pustiite. Legăturile maroniţilor cu Scaunul papal au fost întrerupte până spre începutul secolului al XVI-lea. În 1514, patriarhul Simon Bar David îi scria cu obidă papei Leon al X-lea: „Ne rugăm lui Dumnezeu ca în timpul vostru să fim eliberaţi de stăpânirea necredincioşilor care ne devorează, ne zdrobesc, ne impun taxe şi îndatoriri foarte grele, umilinţe, persecuţii, care ne bat şi ne pălmuiesc“. Aceste cuvinte sunt mărturia vieţii cumplite pe care o aveau toţi creştinii din Liban în respectiva perioadă.

Stăpânirea otomană (1516-1914) le-a permis maroniţilor să îşi reia traiul izolat din munţi. Împingerea lor într-un război cu druzii a făcut ca, în 1860, Franţa să intervină cu trupe în Liban, pentru a-i salva de la dispariţie. În 1918, sub mandatul francez, s-au pus bazele actualului sistem politic libanez, care garantează fiecărei comunităţi religioase dreptul de a fi reprezentată politic. Ca urmare, maroniţii au obţinut aproximativ 20% dintre posturile de conducere şi dreptul ca preşedintele Republicii (declarată în 1926) să fie maronit, în timp ce musulmanii suniţi şi şiiţi au primit posturile de prim-ministru, respectiv de preşedinte al Parlamentului.

În momentul de faţă, comunitatea maronită libaneză numără în jur de 1.000.000 de credincioşi (aproximativ 22%). Tratatul de unire cu Roma le-a permis maroniţilor să îşi păstreze propriile legi canonice şi propriul cult, oficiat în aramaică sau în arabă.

Melkiţii, fideli Ortodoxiei bizantine

Melkiţii îşi datorează numele credinţei fără compromisuri pe care au păstrat-o vreme de secole. În urma sinodului de la Calcedon (451), ei au respectat hotărârile acestuia şi faptul că împăratul (malka, în siriană) era ocrotitorul Ortodoxiei, fiind denumiţi melkiţi în derâdere, de către adepţii monofizismului. Aflaţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Antiohiei, melkiţii din Liban au avut, chiar şi în perioada expansiunii musulmane, o atitudine blândă, dar demnă, de adevăraţi creştini, fiind declaraţi de către cuceritori dhimmis (protejaţi). Şi-au putut urma rânduielile şi au fost mărturisitori ai lui Hristos într-o lume arabă. Au fost apreciaţi pentru contribuţiile pe care le-au avut în medicină şi în traducerea cărţilor de medicină, filosofie şi ştiinţă ale antichităţii greceşti în arabă. De altfel, araba a devenit şi limba lor cultică, fiind vorbită de majoritatea credincioşilor din Orientul acelei vremi.

Perioada cruciadelor a reprezentat, însă, începutul unei dureroase separări în sânul Bisericii Ortodoxe libaneze. Ierarhii ortodocşi au fost înlocuiţi cu episcopi catolici şi, această substituire având loc la relativ puţin timp după schisma din 1054, mulţi credincioşi au acceptat-o fără împotrivire, în timp ce alţii au respins amestecul străin în Biserică. Relaţiile dintre cele două comunităţi au început să se deterioreze, ajungându-se la o separare formală.

Apărătorii Ortodoxiei în interiorul Catolicismului

După înfrângerea cruciaţilor, şi melkiţii, ortodocşi şi catolici, au avut de suferit în urma invaziei mamelucilor, pământul Libanului fiind sfinţit de sângele multor martiri creştini. De asemenea, perioada cuceririi otomane a adus alte persecuţii şi masacre, melkiţii nemaifiind protejaţi. Legile otomane le permiteau conducătorilor să ia orice măsuri împotriva acestora, fără a răspunde în faţa nimănui.

Dacă Ierusalimul şi Alexandria au revenit sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol, acolo fiind numiţi patriarhi greci, în Patriarhia Antiohiei s-a păstrat o situaţie de compromis. De aceasta s-a profitat pentru menţinerea legăturii dintre Scaunul papal şi melkiţii catolici, prin trimiterea de „misionari“ iezuiţi, capucini, carmeliţi şi franciscani, ceea ce a adâncit ruptura din sânul Bisericii din Liban şi nu numai. Cei care nu au acceptat unirea cu Roma au primit denumirea de ortodocşi greci, ceilalţi fiind numiţi greco-catolici melkiţi. Din 1724 s-au separat definitiv şi ierarhiile celor două Biserici surori, alegându-şi fiecare câte un patriarh. Astăzi, într-o ţară cu aproximativ 4.000.000, de locuitori, ortodocşii sunt în număr de circa 320.000, iar greco-catolicii în număr de circa 160.000.

În ciuda unirii, melkiţii catolici au rămas, oarecum, apărători ai Ortodoxiei în interiorul catolicismului. La conciliul Vatican I, delegaţia lor s-a pronunţat împotriva primatului papal şi a proclamării infailibilităţii papei, considerându-le inoportune. S-au opus „latinizării“, ceea ce a dus la enciclica Orientalium Dignit, prin care li se acorda libertatea de a-şi păstra tradiţia şi cultul, fără influenţe catolice majore. Astfel, melkiţii catolici fac semnul Sfintei Cruci după modelul ortodox, folosesc pâine dospită pentru împărtăşire şi adaugă căldură în potir, Botezul se face prin scufundare, urmat imediat de Mirungere etc.

La conciliul Vatican II, patriarhul Maximos IV (1947-1967) a avut o atitudine demnă şi decisă, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă participanţi, întemeietor al curentului de apropiere faţă de Ortodoxie.

În prezent, se poartă discuţii între cele două Biserici melkite surori, preliminare unei probabile uniri.

Discordia islamului libanez

După moartea lui Mahomed (632 d.Hr.), musulmanii au fost conduşi de califi, care deţineau atât puterea religioasă, cât şi pe cea politică. În urma războiului civil islamic (656-661) pentru preluarea califatului, încheiat cu asasinarea celui de-al patrulea calif, Ali, vărul lui Mahomed, partizanii (shiâa) rămaşi fideli acestuia au fost persecutaţi. Alungaţi în zone retrase ale lumii arabe, ei şi-au dezvoltat o doctrină oarecum diferită de cea a persecutorilor, care afirmau că păstrau calea (sunna) cea dreaptă, cale numită şi islam ortodox. În principiu, şiiţii sunt dispuşi să accepte interpretări novatoare ale credinţei musulmane, dar şi să se revolte împotriva conducerii statale când consideră că este cazul. De-a lungul timpului, au avut loc numeroase conflicte între suniţi şi şiiţii, mai puţin numeroşi, conflicte care, în ciuda unor apropieri ideologice din perioada modernă, continuă şi în zilele noastre.

Primii musulmani stabiliţi pe teritoriul libanez au fost şiiţi. După ce, în timpul cruciadelor, au fost forţaţi să se refugieze în munţi, năvălirea mamelucilor suniţi a reprezentat şi pentru ei, ca şi pentru creştini, începutul unei noi perioade de suferinţe şi prigoniri. Nici stăpânirea otomană nu i-a favorizat în nici un fel, ei luptându-se spre a supravieţui în zone sărace şi neprimitoare, asemenea maroniţilor. Au devenit o comunitate închisă, retrasă din viaţa publică, până când, sub mandatul francez, li s-a propus să participe la guvernarea Libanului, alături de suniţi şi de creştini. Astăzi, în Liban, numărul şiiţilor (egal, se pare, cu cel al suniţilor) este de aproximativ 28% din populaţie (în jur de 1.200.000 de credincioşi).

Repetatele conflicte de pe teritoriul libanez au oferit prilejul dezvoltării unei organizaţii politice paramilitare şiite: Hezbollah, trecută pe lista grupărilor teroriste de SUA, Marea Britanie, Olanda, Australia, Israel şi Canada. Hezbollah deţine un post de radio şi unul de televiziune prin satelit, propagând, adesea, un mesaj naţionalist-extremist şi susţinând că reprezintă opoziţia libaneză.

În prezent, Libanul este măcinat de lupte interne, între şiiţi (Hezbollah) şi suniţi. Din păcate, în aceste lupte, sunt ucişi creştini, sunt bombardate biserici şi sunt îngropate sub ruine locuri care au purtat urmele paşilor Sfinţilor Apostoli şi ale primilor propovăduitori ai credinţei.

Alte comunităţi creştine din Liban

- În Liban există aproximativ 50.000 de credincioşi aparţinând Bisericii Siriene. Istoria acesteia este strâns legată de începuturile creştinismului în Orient, dar şi de frământările care au apărut după Sinodul de la Calcedon, ea păstrând, în ciuda tuturor dificultăţilor, erezia monofizită. Biserica Siriană a supravieţuit cu mare greutate expansiunii musulmane şi stăpânirii otomane, confruntându-se, după secolul al XVI-lea, şi cu o schismă internă: în urma propagandei capucinilor şi a intervenţiei maroniţilor, o parte a comunităţii a acceptat unirea cu Roma.

z Biserica Orientală Asiriană are în Liban un număr de aproximativ 5.000 de credincioşi. Originară în vechea Mesopotamie (Asiria), aceasta menţine în cadrul doctrinei hristologice erezia nestoriană, condamnată la Sinodul Ecumenic de la Efes (431). Cu toate că în perioada medievală a cunoscut o dezvoltare deosebită, Biserica Asiriană a suferit un declin drastic după năvălirile mongolilor.

- Biserica Apostolică Armeană, cu peste 200.000 de credincioşi, deţine în Liban o comunitate importantă, a doua ca mărime după cea din Republica Armenia, formată, în special, din refugiaţi în urma persecuţiilor otomane. Într-o perioadă nu prea îndepărtată, singurul seminar teologic în care erau pregătiţi viitori clerici era cel din localitatea libaneză Antelias. Spre deosebire de alte comunităţi creştine, care s-au implicat în luptele din Liban, armenii au fost caracterizaţi de diplomaţie şi moderaţie. Drept urmare, nu au existat probleme majore cu adepţii cultelor islamice, dar s-a instaurat o răceală pronunţată între ei şi membrii celorlalte Biserici.

Un stat cu două istorii incomplete

În timpul mandatului francez, început în 1918, s-a dorit crearea unui mare stat libanez, prin unirea tuturor forţelor divergente. Locuitorii Libanului, arabi în proporţie de peste 95%, aveau convigeri diferite „doar“ din punct de vedere religios, motiv pentru care s-a experimentat un sistem de guvernare inedit: pe principii confesionale. Astfel, toate cultele recunoscute de stat au primit dreptul la reprezentare politică şi în actul de identitate al fiecărui cetăţean a fost trecută, obligatoriu, şi orientarea sa religioasă. Ceea ce părea, la momentul respectiv, o idee bună s-a dovedit a fi un factor generator de conflicte. Tensiunile existente între membrii diverselor comunităţi musulmane, creştine şi iudaice au dus fie la sângeroase confruntări interne, fie la războaie disproporţionate cu mult mai puternicii vecini Israel şi Siria.

Libanul, din cauza divergenţelor de ordin religios, nu are un cod civil uniform. Viaţa libanezilor este strâns legată de preceptele religiei lor. Astfel, căsătoriile, divorţurile, adopţiile şi acordarea moştenirilor diferă, în funcţie de cultul căruia îi aparţin cei vizaţi, indiferent dacă ei sunt sau nu practicanţi. Acest sistem întăreşte rolul pe care îl au în societate liderii religioşi, conferindu-le puterea de decizie în mai toate problemele care privesc comunitatea lor.

Însăşi identitatea statului libanez a fost subiect de aprige dispute. În 1943, când Libanul a devenit independent, creştinii erau populaţia majoritară. Dorinţa lor, în special a maroniţilor, era ca să fie realizată o apropiere mai mare faţă de Europa Occidentală, în timp ce musulmanii, în special suniţii, ar fi preferat o apropiere (dacă nu chiar o unire) cu Siria predominant islamică. Problema nu o constituia identitatea arabă a Libanului, ci „cât de arab“ trebuia să fie acesta. Fiecare dintre părţi apelând la trecut, s-a căutat găsirea unui punct de vedere comun măcar în privinţa istoriei, fără vreun rezultat.

Urmările se răsfrâng şi asupra generaţiilor de astăzi. Creştinii ortodocşi şi musulmanii ar fi fost de acord ca în şcoli să fie studiată o istorie în care să fie evidenţiată civilizaţia şi cultura arabă, considerate inferioare de creştinii uniaţi, în special de maroniţi, care s-au opus vehement. În consecinţă, există două manuale complet diferite, folosite în şcolile cu specific islamic şi creştin. Ele pornesc fie de la expansiunea musulmană, fie de la antica Fenicie, prezintă invazia mamelucilor şi stăpânirea otomană, unul ca pe un lucru pozitiv, celălalt ca pe un dezastru şi consideră contribuţia Franţei în formarea statului libanez un amestec samavolnic sau o binecuvântare, încheindu-se brusc cu perioada dinainte de 1975, când a izbucnit războiul civil. Profesorii din Liban sunt înspăimântaţi de calitatea manualelor, considerând că în şcoli sunt educaţi, cu bună ştiinţă, viitori combatanţi islamici sau creştini.

Războiul civil, în care s-au confruntat miliţii creştine şi musulmane, s-a încheiat, oficial, în 1991. Cu un bilanţ oficial de peste 100.000 de morţi, 100.000 de mutilaţi, 900.000 de refugiaţi din zonele de conflict şi aproximativ 250.000 de refugiaţi în ţările vecine, sângeroasa confruntare nu a avut învingători, ci doar un învins: poporul libanez.