Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Cultura adevărată este iradierea sfinţeniei

Cultura adevărată este iradierea sfinţeniei

Un articol de: Adrian Dinu - 07 Noi, 2010

În opinia Sfântului Iustin Popovici, cultura şi sfinţenia nu pot exista într-un mod separat. O cultură lipsită de sfinţenie, manifestată într-un mod strict umanist, nu poate exercita şi un rol spiritual în viaţa omului. Pe de altă parte, sfinţenia se manifestă întotdeauna într-un cadru cultural, deoarece altfel nu poate răspunde problemelor actuale ale omului pătimaş. În esenţă, putem vorbi despre o cultură a Duhului Sfânt, dăruită celor pregătiţi prin har. Sfântul Iustin Popovici propune o analiză interesantă a acestui aspect, evidenţiind totodată şi excesele culturii umaniste.

Într-unul din studiile sale intitulat Doliu pentru Hristos. Cultură şi sfinţenie, Sfântul Iustin Popovici vorbeşte despre adevărata cultură duhovnicească. Astfel sfinţii sunt adevăraţii noştri pedagogi şi învăţători, pentru că numai sfinţenia poate lumina şi desăvârşi persoana umană. "În afara sfinţilor nu există învăţători şi pedagogi adevăraţi, nici o cultură adevărată fără sfinţenie. Numai sfântul este adevăratul pedagog şi învăţător; numai sfinţenia este adevărată lumină. Cultura adevărată, luminarea adevărată nu sunt nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, iradiază şi acţionează în lumină" (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filozofiei, trad. pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan

I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 102). Poziţia aceasta radicală a Sfântului Iustin Popovici nu trebuie privită cu neîncredere. Sfinţenia oferă cu adevărat măsura culturii. O cultură care transformă propriile succese şi planuri în idoli şi ridică simple concepte omeneşti la rangul unor legi sfinte este fără îndoială una falsă, lipsită de spiritualitate şi chiar demonică. Adevărata sfinţenie ne culturalizează, umanizându-ne nu în vederea obţinerii unor rezultate fizice, ci pentru ca noi înşine, reuşind să o dobândim, să îi luminăm pe ceilalţi. "Sfinţind, sfinţenia în acelaşi timp luminează şi învaţă. Există o anumită identitate între sfinţenie şi luminare. În realitate cultura înseamnă luminare, luminare prin sfinţenia în Duhul Sfânt, Care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii şi al cunoştinţei. Şi, întrucât sunt sfinţiţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, sfinţii sunt şi adevăraţi învăţători şi pedagogi" (Omul şi Dumnezeul-om..., pp. 102-103). Această luminare reprezintă adevăratul progres cultural. Nu putem spune că progresul tehnologic sau intelectual este singurul care merită titulatura de progres cultural. Omul este alcătuit din suflet şi trup, iar ambele pot fi cu adevărate desăvârşite doar prin sfinţenie, iar nu prin simple progrese materiale. Cultura trebuie să poarte un sens mai înalt decât acela al dezvoltării unor calităţi practice. Ea trebuie să ofere un sens esenţial vieţii umane.

"Sfinţenia harismatică este sufletul culturii"

Sfântul Iustin Popovici subliniază această necesitate a existenţei unui sens înalt al culturii. El precizează că acest fapt este cu neputinţă dacă sfinţenia nu reprezintă partea esenţială a culturii. "Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei; tocmai în aceasta constă plinătatea şi desăvârşirea personalităţii şi existenţei omeneşti. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul cel veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine să fii tigru în mijlocul junglei sau leu în pustie decât un om lipsit de cultura sfinţeniei" (Omul şi Dumnezeul-om...,

p. 103). Cultura sfinţeniei ni se impune ca o cale imposibil de evitat. O eventuală evitare a ei ar duce la o neîmplinire a sensului vieţii umane. De vreme ce cultura Duhului este intrinsec legată de sfinţenie, orice om lipsit de sfinţenie va poseda o cultură eronată, idolatră. Sunt multe persoane care îşi etalează numeroasele cunoştinţe, dar care nu reuşesc să facă dovada unei vieţi curate de patimi. Mândria, egoismul, iubirea de bani sunt însoţitoarele constante ale culturii umaniste lipsite de orice spiritualitate intrinsecă. De aceea, Sfântul Iustin Popovici remarcă faptul că o cultură duhovnicească sfinţeşte, luminează, curăţă sufletul omului de orice patimă şi neputinţă, în timp ce cultura strict umanistă îl ţine captiv în această lume. "Cultura fără sfinţenie, "luminarea" fără sfinţirea în Duhul Sfânt, acestea le-a inventat Europa în idolatria ei umanistă. (...) Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi-l conduce ("luminează") spre tot ceea ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. Ea alungă tot păcatul şi biruie orice moarte şi, de aceea, ea îl curăţeşte pe om, îl sfinţeşte, îl face nemuritor, veşnic, nestricăcios" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 103). Cultura duhovnicească capătă, prin urmare, o funcţie de luminare a sufletului uman în vederea obţinerii adevăratei sfinţenii.

Tragedia culturii umaniste

În opinia Sfântului Iustin Popovici, cultura umanistă nu poate transforma omul într-o persoană mai bună, ci doar într-un conglomerat de patimi. "Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragic sforţare zadarnică. Lucrul maxim pe care poate să-l realizeze pentru om o cultură superficială, epidermică, este acela de a-l schimba într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 105). Viteza cu care se succed lucrurile astăzi ne îndeamnă la o transformare negativă. Deşi cunoaştem mai multe aspecte decât predecesorii noştri, avem mai puţină linişte ca ei. Ne ostenim, apăsaţi de mulţimea responsabilităţilor, dar uităm să îi apreciem pe cei din jur. De aceea, glasul profetic al poporului ortodox răsună cu putere afirmând că adevărata cultură se naşte din sfinţenie. Sfântul Iustin Popovici insistă asupra acestui aspect: "Din adâncul sufletului poporului nostru ortodox se ridică glasul: fără sfinţenie nu există cultură şi educaţie; fără sfinţi nu există pedagogi şi învăţători. Nu este aceasta Evanghelia? Nu este aceasta Ortodoxia? Şi dacă nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?" (Omul şi Dumnezeul-om..., p. 105). Aşa cum nu putem permite respingerea Evangheliei, nici nu putem accepta o cultură umanistă lipsită de orice orizont duhovnicesc. Parafrazând un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, putem spune că nici sfinţenia nu trebuie să existe fără cultură, dar nici cultura fără sfinţenie în Domnul.