Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Daniil Sandu Tudor, monahul poet

Daniil Sandu Tudor, monahul poet

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 16 Noiembrie 2009

„Recuperat“ mai târziu de cultura românească postdecembristă în comparaţie cu alţi autori interbelici, Daniil Sandu Tudor s-a impus rapid în conştiinţele generaţiilor tinere, mai ales prin opera şi activitatea sa pe tărâm religios, dar şi prin biografia sa, paradoxală, plină de evenimente remarcabile, dar care ascunde în spatele diversităţii constanţa unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu în căutarea adevărului.

Trecut în actele de stare civilă sub numele de Alexandru Teodorescu, când s-a apucat de gazetărie şi-a ales pseudonimul Sandu Tudor, pentru ca la tunderea sa în monahism să devină monahul Agaton, iar la îmbrăcarea schimei celei mari să se numească Daniil. Chiar şi această multitudine de nume ale sale ne spune ceva despre caracterul proteic al unui om care a generat deopotrivă admiraţie şi controverse din partea celor care l-au cunoscut.

Sub numele de Sandu Tudor, Alexandru Teodorescu a iniţiat săptămânalul „Floarea de Foc“ (1932-1936) şi cotidianul „Credinţa“ (1933-1938), cărora le-a imprimat o orientare democrată. Ca şi gazetar, a fost un polemist de forţă, caracterul său vulcanic găsindu-şi în ziaristică un debuşeu care a produs lucruri bune, dar şi conflicte regretabile.

O călătorie destinată şi revelaţia Rugăciunii inimii

Energia sa nestăvilită îşi află în cele din urmă buna valorificare după o călătorie la Muntele Athos şi salvarea aproape miraculoasă dintr-un accident de avion. Cele două evenimente au orientat în mod decisiv pe Sandu Tudor spre valorile credinţei. La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, întors de pe front, Sandu Tudor îşi caută refugiul spiritual la Mănăstirea Antim. Aici el este unul din principalii iniţiatori ai asociaţiei „Rugul Aprins“, întâlnire considerată de unii exegeţi unică între intelectualii români ai veacului şi Biserica Ortodoxă, realizată cu ajutorul unui călugăr venit de departe, Ioan Culighin, care a adus binecuvântarea stareţilor de la Optina pentru practicarea Rugăciunii inimii. Deşi activitatea organizată a Rugului Aprins a fost scurtă, ea a marcat decisiv viaţa celor care au luat parte la ea. Interzisă de autorităţile comuniste în 1948, activitatea asociaţiei a încetat şi din cauza plecării lui Sandu Tudor, devenit între timp monahul Agaton, la Mănăstirea Govora, şi de acolo stareţ la Crasna. Arestat în 1950 pentru pretinse ilegalităţi făcute pe frontul din est, Sandu Tudor este condamnat la doi ani de închisoare într-un proces în care s-a comportat cu mult curaj. Eliberat în 1952, el se reîntoarce în rândurile monahilor devenind ieroschimonahul Daniil, stareţ la Rarău.

Un pedagog creştin în anii stalinismului

Anii ’50, „obsedantul deceniu“, i-au confirmat lui din plin Sandu Tudor previziunile sale referitoare la comunism, regăsibile în articolele sale din perioada interbelică. În condiţiile terorii instaurate atunci de regimul „democrat popular“, el a fost mereu convins că Iisus Hristos este Calea care poate să ajute la salvarea omului. Profitând şi de faptul că, cel puţin teoretic, libertatea credinţei era garantată de constituţie, el s-a ridicat împotriva materialismului ateist, afirmând preeminenţa spiritului.

Părintele Daniil a încercat, în mod sistematic, din 1955, să trezească conştiinţa unor tineri printr-o educaţie creştină care avea ca finalitate conturarea unei personalităţi libere, trăitoare în Hristos, purificată de zgura ideologiei comuniste. Într-o lume în care manifestările exterioare diferite de direcţia trasată de partid erau sever cenzurate, trebuia apărat sâmburele viu, interior, al conştiinţei. Precum focul păstrat sub cenuşă, aşa şi oamenii, dacă ştiau să păstreze în ei scânteia vieţii adevărate, puteau renaşte în condiţii mai favorabile.

În condiţiile în care o cateheză desfăşurată în mod liber, cu un număr mare de oameni, era imposibilă, părintele Daniil a ales calea îndrumării, cu ajutorul altor monahi, a unui număr redus de studenţi. Avantajul era în schimb o educaţie mai atentă care urma să creeze în final o elită. Aceşti studenţi ar fi urmat apoi să intre în monahism şi să fie la rândul lor învăţători pentru alţii. Prin acest sistem se urmărea ridicarea intelectuală şi morală a vieţii bisericeşti, iar faptul că, prin tradiţie, mănăstirile erau centre spirituale către care se îndreptau toţi credincioşii ortodocşi impunea ca în ele să existe vieţuitori vrednici care să ştie să îndrume pe oameni în duhul adevărului.

Un lot de arestaţi de elită: „Rugul Aprins“

Activitatea părintelui Daniil şi a apropiaţilor acestuia nu a luat formele unei conspiraţii împotriva statului comunist. Ei nu au răspândit nici manifeste, nu au instigat la revoltă, nu au organizat cine ştie ce acţiuni revoluţionare. Ei şi-au exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber, dacă nu contravenea legilor statului. De aceea, pentru a putea fi încadraţi în paragrafele Codului penal şi a se păstra o umbră de legalitate, când au fost arestaţi părintele Daniil şi colaboratorii lui, Securitatea a considerat că activitatea religioasă, conform bunei tradiţii marxiste, este o mască în spatele căruia se ascundeau diverse scopuri politice. S-a căutat în primul rând să se argumenteze o acţiune legionară, pentru că atunci pedeapsa ar fi fost foarte aspră. Singurul argument al anchetatorilor: în cadrul grupului, erau mai multe persoane care fuseseră membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare. Nu s-a putut aduce nici un argument în favoarea acestei aserţiuni şi, totuşi, când s-a judecat procesul, majoritatea au fost calificaţi drept legionari. Singurele fapte care se apropiau cât de cât de prevederile Codului penal erau mărturisirile făcute de unii anchetaţi după interogatorii îndelungate că ar fi comentat în mod ostil statului comunist prevederile conferinţei de la Geneva sau evenimentele din Ungaria. În lipsă de probe, anchetaţii au fost forţaţi să facă afirmaţii de genul că în momentul rugăciunii ei nu se gândeau la Dumnezeu, ci aveau în minte prăbuşirea comunismului. Şi pentru aceste lucruri cei implicaţi au primit pedepse grele.

De fapt era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua „ortodoxie“, care se impunea în România, ideologia comunistă. Cam în aceeaşi perioadă, la închisoarea Piteşti, se desfăşura o altfel de „educaţie“, adresată tot tinerilor, menită să facă din aceştia soldaţi de nădejde ai comunismului. Din sinistra „mănăstire“, „absolvenţii“ au fost răspândiţi prin alte închisori, pentru a „învăţa“ şi pe alţii. Ideologia totalitară trebuia să pătrundă în conştiinţele chiar şi a celor mai reticenţi opozanţi ai regimului. Religia, numai prin faptul afirmării lui Dumnezeu, spunea ceva radical diferit de materialismul ateist, baza teoretică a comunismului, şi de aceea trebuia combătută.

În fapt, Teodorescu Alexandru a fost arestat în noaptea de 13/14 iunie 1958, împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul „Teodorescu Alex. şi alţii“. Fiind considerat liderul grupului, el a fost condamnat la 25 de ani de temniţă grea pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“.

Mormânt fără cruce

Încarcerat la Aiud, părintele Daniil a avut mult de suferit, conform mărturiilor colegilor din închisoare care i-au supravieţuit. Hărţuit, bătut, mai mereu bolnav, părintele Daniil a decedat în penitenciar din pricina regimului aspru de detenţie. Colegii de suferinţă au aflat doar vestea morţii, fără să ştie precis când s-a petrecut aceasta şi nici unde a fost îngropat părintele.

Dosarele Securităţii au lămurit prima enigmă. Se ştie acum că data morţii părintelui Daniil este 16 noiembrie 1962, iar motivul oficial al decesului este „hemoragie cerebrală“. Deşi certificatul de deces este întocmit „profesionist“, este cunoscut faptul că medicii din penitenciarele comuniste erau obligaţi să falsifice aceste documente, pentru a acoperi abuzurile paznicilor şi anchetatorilor. Până la descoperirea întregului dosar medical al părintelui Daniil, nu putem lua cele câteva rânduri ale certificatului de deces decât sub beneficiu de inventar. Locul de veci al părintelui rămâne în schimb şi azi o enigmă.

Efigia: poet al frumuseţii divine

Am vorbit până acum de Alexandru Teodorescu, dandy-ul, pilotul şi ofiţerul, de Sandu Tudor, gazetarul, de Agaton (mai apoi Daniil) monahul. Nu am justificat însă deloc cele scrise în titlu. Poate pentru că e lucrul cel mai simplu, dar şi cel mai complicat în ceea cel priveşte pe părintele Daniil şi, în acelaşi timp, cel mai definitoriu. Existenţa părintelui Daniil s-a împlinit prin monahism şi poezie, cele două elemente devenind inseparabile. Este printre primii care a readus în atenţie în cultura română contemporană formele literare bizantine, restaurând timpurile în care poeţii îşi dedicau talentul laudei lui Dumnezeu. De pe urma lui rămâne un minunat imn acatist, un model de paidee creştină, dragostea de isihie şi o moarte jertfelnică. Cu alte cuvinte, o viaţă cu sens.