Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar De la Curtea Nouă la Curtea Arsă

De la Curtea Nouă la Curtea Arsă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Alina Stănculescu - 05 Noiembrie 2011

Clădită la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi reşedinţă a domnilor munteni pentru scurt timp, curtea cea nouă de pe Dealul Spirii, în apropierea Mănăstirii "Mihai-Vodă" (demolată în timpul lui Ceauşescu) a avut o existenţă dramatică, reflectată de numele cu care a intrat în folclorul urban.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, vechea curte domnească a Bucureştilor se dărăpănase până într-atât, pustiită de incendii şi cutremure, încât ajunsese aproape o ruină. Aşa stând lucrurile şi nedorind să irosească veniturile lor şi ale vistieriei pentru nişte reparaţii care nu reuşeau să fie decât precare sau temporare, domnii fanarioţi au preferat să se instaleze în alte case. Mănăstirile Văcăreşti, Radu-Vodă, precum şi palatul boierilor Brâncoveni de la Piaţa Naţiunilor (pe locul blocului Gioconda) au fost, pe rând, reşedinţe ale domnilor Munteniei în cursul zbuciumatului veac optsprezece.

Zidirea noii curţi domneşti

A fost iniţiativa gospodarului domn Alexandru Ipsilanti să construiască din temelii altă curte domnească, al cărei loc s-a hotărât să fie pe Dealul Spirii, între viile Mănăstirii "Mihai-Vodă". Construcţia durează din 1775 până la sfârşitul anului următor, luna noiembrie, când mai rămăseseră de adăugat zidul înconjurător, grajdurile şi odăile seimenilor şi albanezilor, care aveau să fie lângă ziduri.

Lucrarea a fost începută de meşteri ardeleni; aceştia, nefiind plătiţi, au părăsit lucrarea, care a fost continuată de meşteri turci şi bulgari (mai probabil de meşteri autohtoni). La scara palatului a lucrat şi un arhitect grec din Italia, Spiridon Macri, care a construit şi Paraclisul "Sf. Ecaterina", din curtea palatului. La împodobirea Curţii Noi au contribuit şi zugravi bucureşteni.

Grandioasă şi lipsită de armonie

O descriere din epocă o înfăţişează într-o lumină puţin binevoitoare: "Palatul acesta e în toate privinţele neregulat şi rău construit, întocmai ca şi casele boiereşti, despre care am spus că sânt clădite în formă de octogon sau de poligon cu opt laturi, uneori chiar cu douăsprezece laturi, din cărămizi foarte regulat şi frumos aşezate, însă, din lipsă de scânduri şi de material potrivit, având ferestrele, uşile şi podelele incomod făcute". Avea coridoarele lipsite de lumină, lipsite de scări, iar în dependinţe nu puteai sta din pricina mirosului greu. Pe de-a-ntregul, aspectul era cel al unui "banal ospiciu". Era, în mod evident, o construcţie lucrată în pripă şi de mântuială.

Nici alţi călători, trecători prin capitală, nu onorează edificiul cu multe laude, toţi îi apreciază dimensiunile foarte mari, dar îi critică proasta alcătuire.

Deceniul de fast domnesc

În noiembre 1776, Alexandru Ipsilanti se instala în palatul abia clădit. Următorii 10 ani vor fi primii şi ultimii ani liniştiţi, pe care îi apucă această reşedinţă domnească. Cu întreruperi, pentru scurte şederi la Cotroceni pe timp de vară, toţi domnii următori rezidă aici. Nicolae Mavrogheni, domn cu mari pretenţii de lux şi cam exotic, nu este mulţumit însă de înfăţişarea curţii. Drept urmare, în anul urcării sale pe tron, anume 1786, pune tot cinul boieresc şi neguţătorii oraşului la speze pentru restaurarea Curţii Vechi.

După această schimbare de reşedinţă, palatul cel nou, situat şi la marginea oraşului, este transformat de ocupanţii austrieci în spital al oastei în timpul războiului ruso-austro-otoman, din 1787 şi 1792. Dintr-o neglijenţă este incendiat la 14/25 decembrie 1789. Soldaţii îl pradă, furând lemnul şi fierul de la construcţii şi stricând împrejmuirea de piatră a curţii. Din incendiu, curtea iese redusă ca întindere, aşa cum atestă nişte planuri topografice ridicate în acel timp.

Ultimii ani ca reşedinţă domnească alternativă

În 1791, noul domn, Mihail Şuţu, se instalează la Curtea Nouă tot pentru scurtă vreme. Din cauza stării foarte degradate în care se afla aceasta, se iau măsuri pentru amenajarea unor camere domneşti la Mănăstirea "Sf. Sava" (perimetrul format de Universitatea Bucureşti şi piaţeta din faţă), mai sus de Curtea Veche.

Alexandru Moruzi, instalat la domnie în 1793, îşi stabileşte curtea ceva mai aproape de palatul fără noroc, chiar la Mănăstirea "Mihai-Vodă", de unde dă hrisov pentru repararea podului domnesc, care mergea aproximativ pe traseul Străzii "Mihai-Vodă", cea dispărută aproape integral în demolările pentru construirea ansamblului Centrului Civic.

Între timp, clădirile curţii lui Ipsilanti sunt folosite drept sediul divanului boieresc şi al celorlalte dregătorii. Un document datat cu trei ani mai târziu o arată pentru prima oară ca fiind "curtea arsă", nume care îi se va fixa după al doilea incendiu, pe care îl suferă în secolul următor şi care o prăpădeşte de tot.

Soarele pare să răsară fulgurant asupra acestei curţi domneşti, în anul domniei lui Hangerli (1798-1799), care angajează lucrări de restauraţie, pentru plata cărora scoate la mezat o parte din locul Curţii Vechi. O soartă năprasnică face ca acest domn însă să-şi găsească sfârşitul violent chiar aici, la Curtea Arsă, în 1799.

Şi astfel, năpăstuita curte domnească va intra într-un declin pronunţat şi irevocabil.

Etimologie bucureşteană

Nu e bucureştean care să nu fi auzit de legenda ciobanului Bucur, presupusul fondator al aşezării care se va metamorfoza în capitala României. Explicând denumirea oraşului, Iorga susţine în monumentala sa "Istorie a Bucureştilor" că este o ipoteză totuşi plauzibilă. Va fi fost un moş Bucur, locuitor al unui "sat de păstori şi de plugari", ai cărui urmaşi au vieţuit pe moşia omonimă, adică a bucureştenilor. Şi astfel, se va fi înfiripat mica aşezare, pe o ridicătură din malurile Dâmboviţei celei vijelioase, cam pe unde se ridică bisericuţa ciobanului Bucur, de lângă Radu-Vodă, sau pe la Curtea Veche.

Ce ştim cu certitudine este că aria bucureşteană este locuită încă din paleolitic, după cum demonstrează săpăturile arheologice întreprinse în secolul trecut. Cele mai importante aşezări datează din timpul dacilor. Din păcate, o parte din vestigii au dispărut urmare a retezării Dealului Spirii pentru construirea Casei Poporului în anii '80.

Numele de "bucureşti" este răspândit în zona Carpaţilor şi a Balcanilor şi se consideră că ar fi foarte vechi, fiind de origine iliro-tracă. Unii istorici susţin că este înrudit cu albanezul "bukure", care înseamnă frumos.