Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Destinul tragic al geniului românesc

Destinul tragic al geniului românesc

Un articol de: Pr. Ioan C. Teșu - 24 Iul, 2010

Anul trecut, o sculptură a lui Constantin Brâncuşi a fost vândută, de către celebra casă de licitaţie Christieâs, cu suma-record de peste

29 de milioane de euro. În sondajul Top 500 Artists Of The 20th Century, iniţiat anul trecut de site-ul britanic al The Saatchi Gallery, artistul francez de origine română se situa în primele 15 locuri. El face parte dintre primii cinci cei mai bine vânduţi artişti ai lumii (avându-se în vedere sumele imense licitate pentru operele sale), primele patru locuri fiind ocupate de pictori.

Aprecierile criticilor de artă la adresa persoanei şi operei sale sunt dintre cele mai elogioase: "Constantin Brâncuşi a eliberat sculptura de preponderenţa imitaţiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii, a preconizat exprimarea esenţei lucrurilor, a vitalităţii formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. În opera sa, Brâncuşi a oglindit felul de a gândi lumea a ţăranului român. Prin obârşia sa ţărănească, şi-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei populare româneşti. Brâncuşi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii" sau: "Figură centrală în mişcarea artistică modernă, Constantin Brâncuşi este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen".

Însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-un material susţinut cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte "George Enescu" din Iaşi, material care a constituit suportul pentru volumul publicat la Editura TRINITAS, în anul 2007, "Brâncuşi - sculptor creştin ortodox", spunea despre creatorul român: "Întreaga operă a lui Brâncuşi este marcată de aceste adevăruri esenţiale. Şi anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veşmânt creat al luminii necreate, ale harului, care leagă între ele originea şi finalitatea universului .(…) În al doilea rând, Brâncuşi prezintă elevaţia interioară (spirituală) a artistului întru smerenie, ca bucurie şi pace în comuniunea cu Dumnezeu-Creatorul vieţii". (pp. 21-22).

Statul român îi refuză creaţia

În data de 16 martie 1957, murea în Paris, bolnav şi trist, în vârstă de 81 de ani, marele artist român Constantin Brâncuşi (1876-1957), care, spovedindu-se cu puţin timp înainte arhiepiscopului ortodox Teofil şi primind de la acesta Sfânta Împărtăşanie, îi mărturisea faptul că moare cu inima tristă pentru că nu se putea întoarce în ţara sa.

Încercase anterior să îşi ofere întreaga creaţie statului român, în care s-a născut, a copilărit şi şi-a început formarea ca artist plastic. Însă acesta, în plină perioadă comunistă, i-a refuzat solicitarea, arătând crasa ignoranţă în materie de cultură şi spiritualitate. Refuzat, Brâncuşi a oferit întreaga sa operă Muzeului Naţional al Franţei, cu dispoziţia testamentară de a i se conferi un spaţiu special expunerii colecţiei sale, lucru parţial îndeplinit.

Dincolo de aceste aspecte, nu putem ignora faptul că artistul român a trăit mai bine de o jumătate de veac într-un "surghiun" pe care, dintr-o profundă credinţă creştin-ortodoxă, şi l-a mascat, prin aprecieri pozitive la adresa ţării, a noii patrii care l-a adoptat; că operele sale, astăzi licitate la zeci de milioane de euro, au fost expuse iniţial în spaţii improprii, derizorii, şi că Brâncuşi, artistul francez de origine română, nu a fost niciodată deplin asimilat şi acceptat în concurenţa cu marile spirite creatoare naţionale, indiferent că valoarea sa îl impunea cu detaşare.

Soarta lui se identifică, adesea, cu a tuturor performerilor care sunt nevoiţi să ia calea exilului, dintr-o ţară prea puţin preocupată de capacitarea valorilor proprii şi mai mult de afacerile individuale.

Pentru a se putea afirma în ţările adoptive, măcar la o parte din valoarea lor, dincolo de eforturile cauzate de adaptarea la unele societăţi cu valori diferite, aceştia sunt nevoiţi să desfăşoare activităţi mult mai insistente decât personalităţile aparţinând nativ spaţiului în cauză, şi chiar şi aceste eforturi, precum şi rezultatele lor mult mai înalte nu îşi capătă niciodată recunoaşterea şi răsplata deplină. Ei rămân mai departe nişte improvizaţi pentru conaţionalii lor, un fel de oameni de ştiinţă sau artişti, de capacităţi de mâna a doua, şi nu rareori descoperirea autentică şi valorificarea reală a contribuţiei lor se fac după moarte.

Chiar şi în cele mai cosmopolite şi permisive medii academice şi culturale, ei sunt priviţi adeseori cu invidie, iar aceasta întunecă ochii criticului în interpretarea operei, demonstrând încă o dată cât de adevărat, dar şi de necesar este în istorie principiul "sine ira et studio".

Valorile trebuie atrase şi păstrate spre deplină afirmare acasă

Asemenea marelui sculptor român, unii dintre cei nevoiţi să îşi caute calea de afirmare în alte părţi ale lumii vor purta permanent în suflet nostalgia locului de origine. Brâncuşi însuşi, în atelierul său din Impasse Ronsin, din inima Parisului, şi-a creat o lume a lui, cu un specific pur românesc, de a cărui vigoare artistul era extrem de conştient, şi ale cărui valori erau credinţa în Dumnezeu, munca susţinută şi smerenia absolută.

În încercarea de a se adapta cât mai bine mediului de adopţie, unii dintre cei plecaţi din ţările lor de origine dau dovadă de o altă atitudine: ascundere a originii lor, până la respingere şi repulsie. Încep să participe la criticile aduse la adresa acesteia, fără a încerca să corecteze opiniile uneori absolut neavizate şi în totală necunoaştere a realităţii. Atunci tot ceea ce se leagă de ţara în care s-au educat şi format şi în care au încercat iniţial să se afirme este rău şi inechitabil, corupt şi obstrucţionist.

Migrarea, fie din raţiuni de afirmare profesională, fie din raţiuni simplu materiale, este un fenomen care ar trebui să preocupe, până la îngrijorare, fiecare naţie, pentru că astfel îşi risipeşte în lume, şi prin aceasta îşi pierde valorile. Ele trebuie, dimpotrivă, atrase şi păstrate spre deplină afirmare acasă. Multe dintre convulsiile şi imperfecţiunile lumii şi, implicit, şi a societăţii româneşti şi-ar afla soluţionare cu ajutorul acestora.

La rândul lor, ele nu ar mai fi constrânse să părăsească mediul lor, acumulând performanţe şi rezultate unor spaţii şi medii culturale şi ştiinţifice străine, ci neamului lor, dându-i acestuia valoare în istorie şi perenitate.

Atunci poporul român şi-ar arăta pe deplin calitatea sa de "miracol al istoriei", iar românii şi-ar afirma gena nativă şi sclipirea genială, spre progresul general uman.

În caz contrar, vom deveni, încetul cu încetul, un popor tot mai slab reprezentat pe arena istoriei, o aglomeraţie de populaţie fără o personalitate spirituală accentuată, nevoită, pentru a supravieţui, să importe ea însăşi valori inferioare, la nişte costuri diferite, în timp ce realele sale capacităţi vor face, cu adânc regret, palmares şi performanţă altora.

Iar dincolo de responsabilitatea faţă de contemporani, există şi o responsabilitate faţă de precursori şi de urmaşi, odată ce, la Judecata de Apoi, fiecare neam se va prezenta în frunte cu spiritele sale protectoare, cu geniile şi căpeteniile sale, trebuind să dea socoteală înaintea Dreptului Judecător de modul în care a ştiut să pună în valoare darurile pe care le-a primit de la Acesta, daruri începând cu cele mai generale: mediul, spaţiul, cu toate frumuseţile lor, şi continuând cu trăsăturile personale ale fiecărui membru al acelui popor.