Dionisie Exiguul - întemeietorul erei creştine

Între părinţii care s-au născut pe meleagurile noastre în prima jumătate a mileniului întâi al erei creştine, alături de Sfântul Ioan Cassian, istoria bisericească consemnează prezenţa Cuviosului Dionisie Exiguul, monah cu preocupări cărturăreşti şi iniţiatorul cronologiei creştine. Viaţa sa rămâne un model de virtute şi un îndemn la studiu, în primul rând pentru oamenii Bisericii.

Marele învăţat străromân, Dionisie Exiguul sau Smeritul, trecut în veşnicie aproximativ în jurul anului 556, nu a fost canonizat instituţional în spaţiul răsăritean până astăzi din cel puţin trei cauze.

Mai întâi, datele foarte sărace ale biografiei sale au descurajat pe orice cercetător. La menţionarea obârşiei: „scit de neam, dar cu moravuri întru totul roman“, pe care o aflăm la Casiodor, se adaugă automărturisirea dionisiană către conaţionalii Ioan şi Leontie, că acolo, în Sciţia, cu harul lui Dumnezeu, ne-am renăscut prin Taina Botezului...“. A treia atestare a originii sale se află în corespondenţa sa cu episcopul Petru din Sciţia Mică, primitorul unei traduceri din Sfântul Chiril al Alexandriei. Şi delegaţii papali de la Constantinopol se referă la activitatea călugărilor sciţi în capitala de pe Bosfor, între care se include şi ilustrul nostru monah.

În al doilea rând, el a trăit mai mult de jumătate din viaţă în Italia. Situaţia aceasta a făcut să fie socotit un înstrăinat şi oarecum neglijat de cercetătorii din patria de naştere. Apoi, în ochii simplilor credincioşi, sfântul cărturar a fost suspectat de raţionalism şi neluat în seamă.

Cultura lui cuprindea şi preocupări de astronomie şi matematică

Încă de la început, Biserica din Sciţia, Dobrogea de mai târziu, revendica drept întemeietor pe Sfântul Apostol Andrei. Ca urmare, ea a păstrat - în ciuda incursiunilor barbarilor şi a altor condiţii neprielnice - structura ierarhică tradiţională, formată din episcopi, preoţi şi diaconi. Avea rânduieli de cult şi disciplinare de origine apostolică. În mănăstirile eparhiei, se practicau înfrănări ascetice sobre, nedespărţite de elemente culturale clasice. De aceea, vestiţii călugări sciţi, ridicaţi de aici, au fost capabili să apere credinţa calcedoniană în multe laturi ale Imperiului Roman. Tot aşa, unii teologi ai eparhiei au putut participa la marile dispute ale epocii, fiind preluaţi ulterior ei înşişi de dascălii lumii creştine, cum a procedat Sfântul Ioan Damaschin.

Într-un asemenea mediu a crescut şi Cuviosul Dionisie. Până să ajungă monahul desăvârşit, biruitor asupra impulsurilor negative care vin de la trup, de la lume şi de la diavol, aici va fi cultivat strădaniile sale de rugăciune, postul, înfrânarea, smerenia. Viaţa a înţeles-o ca înduhovnicire deplină, dincolo de renunţarea la cele pământeşti. Va fi zăbovit răstimpuri repetate şi îndelungate asupra paginilor Sfintei Scripturi, căutând să-i afle adâncurile de taină după îndrumările Sfinţilor Părinţi. De aici se conchide în anumite cercuri că şi-a impus toată viaţa să respecte votul tăcerii, al rugăciunii minţii şi al smereniei.

Cultura marelui învăţat străromân cuprindea, aşadar, teologie, dar şi preocupări de astronomie, de matematică.

Traducător în marile limbi de circulaţie ale epocii

Nu se ştie pe unde a rătăcit în Orient, ca monah, în căutare de apoftegme şi de mari părinţi cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită. De la un centru de cultură din Constantinopol sau din împrejurimi a fost selectat de către apocrisiarul papal să meargă la Roma ca traducător în marile limbi de circulaţie ale epocii. Înainte de această opţiune, a completat cultura lui de la Tomis cu aportul Bizanţului. Aceasta însemna atunci îndeosebi teologie capadociană şi alexandrină, mistică siriacă şi sinaitică, monahism egiptean şi palestinian.

Stabilirea la Roma şi activitatea de acolo îl va fi determinat să preia şi elemente de drept şi ordine latină, frământare şi teologie augustiniană.

O energie şi o operă puse în slujba triumfului dreptei credinţe

Biografii au prilejul să constate că, primit în Mănăstirea „Sfânta Anastasia“ de la poalele Palatinului, noul consilier pontifical a activat în vechea capitală sub zece papi. Seria acestora începe cu Ghelasie şi sfârşeşte cu Ioan al II-lea. A fost rând pe rând traducător, funcţionar în birourile vaticane, director al lor, canonist şi minte emiţătoare de idei teologice.

În largul societăţii romane, idealurile reprezentantului Bizanţului au fost confruntate cu unele realităţi vitrege. Amintim doar trei dintre acestea.

Pe plan intern, Biserica Romană de la începutul veacului al VI-lea a fost tulburată de neînţelegeri provocate de o dublă alegere pontificală. Pornindu-se de la simpatii de evaluare personală, intervenind considerente politice în raport cu Bizanţul şi cu Theodoric al goţilor şi cu unele interese locale de grup, s-au delimitat astfel două partide în aprigă şi îndelungată confruntare publică. Una dintre ele, dominată de aristocraţia senatorială, prefera pe protoiereul Laurenţiu, om duhovnicesc, cu renume de sfinţenie. Cealaltă, pe preotul Simah, care s-a distins în organizarea activităţii sociale bisericeşti.

Părintele dreptului canonic apusean

În contextul acestor înfruntări publice, trebuie să fi fost silit să activeze şi cuviosul Dionisie Smeritul. I se atribuie astfel colaborarea parţială la Liber pontificalis şi alcătuirea câtorva piese de literatură istorică apocrifă. Acestea îl părtineau pe Simah, deşi timbrul său sufletesc îl apropia de celălalt candidat.

Această tulburare bisericească a impus atunci şi altă utilizare majoră a personalităţii dionisiene: competenţa sa în cunoaşterea conoanelor bisericeşti. Au fost necesare trei ediţii de canoane ecumenice şi locale. Cea din urmă a cerut-o însuşi Papa Hormisdas, şi anume o ediţie critică, în text paralel grec şi latin. În cea de a doua, autorul a inclus şi un număr din decretalele pontificale.

În general, această mare operă canonică a fost întocmită după o metodă critică şi sistematică, pe izvoare, preluate cu clarificările care se impuneau. Au fost evitate punctele de litigiu între Apusul şi Răsăritul creştin. Aici nu se reproduce, de exemplu, mult discutatul canon 28 de la Calcedon şi, mai înainte, toate canoanele apostolice.

Operele de mai sus au adus autorului nostru supranumele de Părinte al dreptului canonic apusean.

Tot ca o problemă de seculară dispută în Biserica Romei a fost data sărbătoririi Paştelui. În Bizanţ, această discuţie nu exista, căci el a rămas consecvent hotărârilor de la Niceea I, care a îndatorat pe egipteni să se ocupe de calcularea ei în folosul întregii creştinătăţi. Apusenii socoteau echinocţiul de primăvară la 18 martie, folosindu-se mult timp de ciclul pascal inexact al lui Victoriu de Aquitania.

A conceput numerotarea anilor de la Hristos

Nemulţumirile generate de prăznuirea latină la diferite date au fost curmate de curtea papală. Ea a cerut şi a obţinut de la învăţatul canonist răsăritean două studii programatice în problemă. Prin acestea, uzul oriental al ciclului alexandrin de 19 ani s-a generalizat în întreaga Biserică Romană. Tabelele pascale dionisiene (cinci cicluri de câte 19 ani) priveau epoca 531-626. Spre deosebire de Sfântul Chiril al Alexandriei, pe care îl urma, noul autor nu s-a mai referit la începuturile domniei lui Diocleţian, ci la Buna Vestire, la data zămislirii Mântuitorului de la Duhul Sfânt. S-a realizat astfel celebra cronologie creştină, de importanţă mondială şi astăzi, în spaţiu şi în timp.

Pe plan extern, Biserica Romană era angajată în aşa-numita schismă acachiană. Încă de la anul 484, patriarhul Constantinopolului a fost excomunicat în mod pripit de către Papa Felix al III-lea pentru presupuse simpatii monofizite. Au urmat mai multe iniţiative de împăcare dintr-o parte sau din alta a creştinătăţii. Reuşita strădaniilor şi a aspiraţiilor s-a împlinit pe data de 28 martie 519. Ajuns la tronul Bizanţului, împăratul Justin a restabilit respectarea Calcedonului în tot Imperiul Roman.

La reabilitarea atât de mult aşteptată a Ortodoxiei au contribuit mai mulţi papi, patriarhi, generalul Vitalian, teologi şi monahi. Aportul Cuviosului Dionisie a constat din popularizarea începuturilor teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei. Pe acesta l-a tradus în latineşte, o dată cu opere ale Sfinţilor Grigorie al Nissei şi Proclu al Constantinopolului.

Pe lângă scrierile de mai sus, care tratau probleme de hristologie, de mariologie, de haritologie şi de comput pascal, părintele erei creştine a mai pus la îndemâna evlaviei latine biografiile Sfinţilor Ioan Botezătorul, Pahomie cel Mare şi Cuvioasei Taisia.

Au apărut astăzi opinii că tot el a compus în realitate şi tratatele pseudoareopagitice.

Dionisie Smeritul şi Areopagitul a fost o personalitate cu totul deosebită a veacului său. Imaginea acestui învăţat străromân s-a perpetuat şi în epocile următoare, fiind perceput ca un călugăr sfânt, savant, modest, echilibrat în raport cu societatea în care a trăit. Cognomenul Exiguus rotunjeşte în sine un întreg complex de viaţă duhovnicească şi culturală înaltă. De aceea, învăţatul a putut contribui la promovarea tradiţiei creştine în Evul Mediu şi la biruinţa idealului calcedonian.

Efigia unică a învăţatului daco-roman din capitala de pe Tibru străluceşte cu toate valorile permanenţei sale în faţa unei Europe care preţuieşte şi alte figuri de „fondatori ai Evului Mediu“.