Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Doamne şi domniţe de neam românesc care au îmbrăţişat haina monahală

Doamne şi domniţe de neam românesc care au îmbrăţişat haina monahală

Un articol de: Gheorghe Drăgulin - 07 Aug, 2009

Faţă de îndoiala aghiografului din vechime, Întruparea Domnului a constituit singura noutate sub soare. Ca urmare, credincioşii Evangheliei s-au străduit încă din timpurile apostolice să placă Mântuitorului lumii, îngrijindu-se de suflet printr-o viaţă virtuoasă, bazată pe credinţă, pe nădejde şi pe iubire a semenilor.

În Ţările Române există multe nume de călugăriţe, provenind din familiile boiereşti, unele fiice, soţii sau mame de domni care au luat acest jurământ în copilărie, din dorinţa închinării şi urmării lui Hristos. Altele s-au îndreptat pe calea mănăstirii mai târziu, din pricina încercărilor vieţii, alteori a sărăciei, ca să nu mai amintim de cele irecuperabile din punct de vedere fizic.

Din rândul doamnelor smerite şi cuvioase face parte şi Teodora Basarab († sec. al XlV-lea). Cum arată şi numele, aceasta era fiica primului voievod al Ţării Româneşti. A crescut în casa părinţilor săi, primind o îngrijire deosebită şi o educaţie aleasă, din care nu lipsea elementul religios, artistic şi de evlavie.

La vremea bătrâneţilor, tatăl său, care biruise la Posada pe Carol Robert de Anjou, s-a gândit să asigure viitorul ţării prin două elemente mai de seamă: asocierea la domnie a fiului său, Nicolae Alexandru, şi o alianţă externă, obţinută prin încuscrire. Aşa ajunge tânăra prinţesă soţia lui Ivan Alexandru, ţarul Bulgariei. După o căsnicie de zece ani, cu trei copii, acesta repudiază pe blânda şi smerita lui tovarăşă de viaţă pentru a se căsători cu evreica Teodora.

Teodora Basarab, fiica primului voievod muntean şi mama lui Mihai Viteazul

Se retrage atunci la o mănăstire de maici din Vidin. Aici a devenit maica Teofana. În acest sfânt lăcaş, ea a aflat alinare suferinţelor sufleteşti, amplificate de moartea fulgerătoare a fiului ei, Mihail, şi de întreaga atmosferă apăsătoare a cuceririi otomane în Balcani.

Maica Teofana a fost preţuită pentru viaţa ei cuvioasă şi ascetică. Nu numai că aceste virtuţi erau proslăvite de cântecele populare, dar ea a devenit o sfântă a Bisericii Bulgare. Racla cu sfintele ei moaşte a peregrinat de la Catedrala din Vidin, la Belgrad şi la Constantinopol, fiind venerate ca şi acelea ale Cuvioasei Parascheva.

Ca nişte suspine de peste veacuri te întâmpină şi astăzi jelania altei Teofana, mama lui Mihai Viteazul. „...La neputinţa bătrâneţilor mele şi la slăbiciunea mea în svânta mănăstire în Cozia (...) Aciiş mă ajunse şi vestea de svrăşirea zilelor drag fiului mieu Mihail Voevod şi de sărăcia doamnă-sa şi a coconilor domniei lui în ţările streine. Fui de plângere şi de suspine ziua şi noaptea.“

Pe această nobilă călugăriţă, intrată la Cozia în 1601, moartea ei din anul 1605 a scutit-o de alte amare dureri şi umilinţe. Totuşi, după primirea cinului călugărilor, ea a „avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoia mea“.

De numele Cuvioasei Melania Schimonahia se leagă întemeierea „Sihăstriei Melaniei“ sau „Sihăstria Durău“, din muntele Ceahlău. Ea a ajuns acolo în prima jumătate a veacului al XVII-lea, nevoindu-se astfel mulţi ani din viaţă.

Schimonahia Melania, călugăriţa isihastă de la Durău

în tradiţie se spune că Melania, botezată Mariana, era fiică de domn din Iaşi. A dorit să rămână fecioară şi să urmeze neabătut lui Hristos. De aceea ea a părăsit pe ascuns casa părintească. Urmată de două slujitoare credincioase, s-au tăinuit singure mai sus de actuala Mănăstire Durău. Adunându-se şi alte monahii, Schimonahia Melania a întemeiat acolo un mic schit cu biserică din lemn, numit Sihăstria Melaniei.

Lăcaşul sfânt de aspră nevoinţă a adunat în jur de 30 de călugăriţe, formând o vestită aşezare isihastă de femei din Moldova. Unele trăiau în bordeie, numai biserica o aveau în comun. Denumiri ale locului, precum „Piciorul Maicilor“ şi „Şipotul Maicii“, amintesc şi astăzi de vestitele rugătoare de odinioară.

Cunoscută practicantă a Rugăciunii lui Iisus, Schimonahia Melania s-a mutat la Domnul în pace şi în mireasma sfinţeniei.

În biografia Sfintei Teodora de la Sihla şi-au dat mâna cerinţe ale unui chip românesc ideal de pocăinţă cu descrierile avântate ale locurilor sălbatice în care ea şi-a dus partea a doua a vieţii. Mărturiile scrise sunt puţine şi târzii, uşor completate cu stufişul tradiţiilor locale.

Sub rezerva unei simple supoziţii, credem că acest medalion aghiografic trebuie consemnat în concordanţă cu logica evenimentelor şi cu profilul spiritual al epocii, cu aspiraţiile oamenilor de atunci.

Cuvioasa Teodora din Carpaţi

Tânăra Teodora s-a născut în satul Vânători din judeţul Neamţ, pe la anul 1650. Tatăl său, Ştefan Joldea, era însărcinat cu paza tezaurului Moldovei de la Cetatea Neamţului. Căsătorită cu un tânăr negustor credincios, s-au statornicit împreună în Cetatea Albă, soţul fiind din Ismail. Căsnicia aceasta s-a desfăcut însă repede, prin bună înţelegere, din lipsa copiilor. Teodora a intrat în Schitul Vărzăreşti din judeţul Râmnicu Sărat, iar viitorul pustnic, Elefterie, a deveni călugăr în Mănăstirea Poiana Mărului. Este cazul să amintim că acest perimetru monahal a atras de timpuriu nevoitori ruşi. Aici a fost o vreme şi Cuviosul Paisie de la Neamţu. Aceste tradiţii pot explica şi ajungerea moaştelor nevoitoarei la Pecerska Kievului.

Vicisitudinile istoriei au izgonit pe Sfânta Teodora din munţii Buzăului, împreună cu trei surori pustnice, în ţinuturile copilăriei din regiunea schitului Sihla. Aici, măreţia singurătăţii şi sălbăticiei locului prilejuiesc o experienţă ascetică unică. Urcuşul său duhovnicesc o ajută să sporească în virtutea rugăciunii şi a dragostei, să înfăptuiască treptat curăţia minţii, să dobândească liniştea nepătimirii. Chilia Cuvioasei exprimă, în tăcerea măreţiei sale, şi celor de astăzi intensitatea unui proces isihast, la al cărui capăt se pot întâlni bucuria cea netrecătoare şi stările unei iluminate de har. Este de admirat, de asemenea, curajul unei femei care a năzuit să adâncească tainele cunoaşterii lui Dumnezeu şi împăcarea cu El într-o epocă de tulburări politico-sociale.

Soţia prinţului Sturza ştia să rabde, să se smerească şi să se roage ca monahie

Numele monahiei Măria Sturza ne duce cu gândul la istoria Mănăstirii Agapia. Ea fusese cândva soţia prinţului Grigore Mihail Sturza din Miclăuşeni - Iaşi. Ca în cazul multor domnitori moldoveni, primise în copilărie o educaţie în evlavia legii lui Hristos. Urmase şi o pregătire mai sistematică. Cunoştea adică mai multe limbi străine şi astfel avea acces la lectura autorilor respectivi. Dincolo de toate însă, citea Sfânta Evanghelie şi se străduia să o trăiască.

După moartea soţului, Raluca Sturza a împărţit averea - pământ, bani, icoane şi odoare - diferitelor biserici şi oamenilor săraci. A îmbrăţişat apoi viaţa monahală, îndeplinind cu stricteţe toate cerinţele ei, cu smerenie şi cu nevoinţă. Era foarte blândă şi avea câte un cuvânt bun pentru fiecare. Ştia să tacă, să rabde, să se smerească şi să se roage ca monahie.

Dragostea cu care era înconjurată în mijlocul soborului a sporit în urma donaţiilor către mănăstirea ei, după incendiul din 1903.

Adunând multe virtuţi ale nevoinţei monahale, pacea şi mila pentru semeni, această floare a pământului Moldovei s-a dus la Domnul în anul 1920.

Dar şi Mănăstirea Văratec a avut parte de o reprezentantă deosebită a monahismului nostru. Viitoarea schimonahie Safta Brâncoveanu venea de la Iaşi, fiind fiica lui Teodor Balş, caimacamul Moldovei de odinioară. Cultura pe care o agonisise, mai ales de tradiţie greacă, o situa mai presus de tinerele din generaţia ei.

Şi căsătoria ei a fost strălucită, însoţindu-se cu banul Grigore Brâncoveanu din Ţara Românească. După moartea acestuia, o mică mângâiere i-a adus-o Joiţica, fiica lor adoptivă, devenită prima soţie a lui Gheorghe Bibescu. O altă mângâiere i-au produs-o daniile sale, răspândite pe la mănăstiri şi pe la familiile sărace din ţară.

Chiar dacă anii comunismului ateu au şters de pe faţa pământului cunoscutul Spital Brâncovenesc, gloria lui străluceşte încă din întreg veacul al XlX-lea până astăzi.

Pentru Moldova, Mănăstirea Văratec este locul unde văduva şi-a îngropat durerea singurătăţii. Toată averea a donat-o, cu regretul că i se stinge neamul. Se ştie că veşmintele arhiereşti cu care a fost înmormântat Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica au fost donaţia sa. Schimonahia Safta Brâncoveanu a dus nevoinţă la mănăstire împreună cu mama ei, Elisabeta, şi ea călugăriţă.

Consfinţind prin testamentul său unitatea de conducere a celor trei instituţii: Biserica Domniţa Bălaşa, Şcoala şi Azilul, băneasa devenită monahie şi-a sfârşit viaţa la 11 august 1857.

Cea care a ştiut să aline durerile şi sărăcia celor mulţi aflase ea mai întâi pacea sufletului şi mântuirea lui.

Mai aproape de anii noştri, Maica Alexandra (fosta principesă Ileana) a continuat cu cinste tradiţia atâtor doamne şi domniţe din istoria noastră.

Crescută şi căsătorită în alte medii politice şi religioase, ea a simţit nevoia să ajute pe emigranţii compatrioţi, să înfiinţeze mănăstiri româneşti, să moară ca stareţă ortodoxă în America. În această ipostază, a compus volumele: „Sfinţii îngeri“ şi „Viaţa Maicii Domnului“.

Simpla enumerare a celor câtorva cazuri de convertire spirituală arată posibilităţile Bisericii Ortodoxe de alinare a sufletelor frământate, certitudinea şi împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu la care se ajunge printr-un curaj activ şi jertfelnic în viaţă.