Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Doi căutători ai Luminii

Doi căutători ai Luminii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhim. Clement Haralam - 20 Octombrie 2014

Sfinţii sunt consideraţi şi numiţi „prieteni“ ai lui Dumnezeu, iar oamenii, slujitorii Lui, tind şi caută să fie prieteni cu El. Mântuitorul Însuşi a numit „prieteni“ pe Apostoli (Ioan 15, 14) şi pe Lazăr (Ioan 11, 11), iar Sfântul Ioan Botezătorul s-a numit el însuşi „prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29). „Toţi adevăraţii creştini - asemenea sfinţilor - sunt prieteni şi fraţi ai lui Hristos şi împreună moştenitori cu El“, spune Sfântul Pavel (Rom. 8, 17), precum şi „prieteni şi fii prin har ai lui Dumnezeu“.

Filosoful german Heidegger se referă, cu generozitate, la Părintele Stăniloae ca la al doilea ca importanţă gânditor al secolului XX; aprecierea lui venea din considerentul că el însuşi se socotea a fi primul între gânditorii secolului trecut. Spiritele înalte caută întâlnirea cu Dumnezeu în profunzimi şi nuanţe la care cu greu au acces oamenii obişnuiţi. Pe cărarea strâmtă a acestei căutări se întâlnesc cu oameni asemenea lor. Aceste înalte spirite se întâlnesc în lumea laică sau bisericească, cât şi în lumea artei, literaturii sau ştiinţei. E o căutare în planul ideilor înalte, cât şi o căutare a răspunsurilor în planul duhovnicesc. Gândirea teologică a Părintelui Stăniloae, asemenea unei „porţi deschise către secolul al XXI-lea“, l-a adus în preajma unor personalităţi din întreaga lume, cu care a purtat prietenii deosebite. Aş enumera aici doar câteva dintre aceste prietenii pe care Părintele Stăniloae le-a legat cu: Mitropolitul ortodox Kallistos Ware, reverendul anglican Donald Allcin, Cardinalul catolic Ratzinger, profesorul Jürgen Moltmann, istoricul religiilor Mircea Eliade sau poetul Ioan Alexandru. Dar părintele a căutat şi prietenia unor oameni poate mai puţin cunoscuţi în planul ideilor, dar profund implicaţi în viaţa duhovnicească: Arhiepiscopul Justinian Chira, ieromonahul Arsenie Boca, arhimandritul Cleopa Ilie, ieroschimonahul Paisie Olaru, arhimandritul Ioanichie Balan şi protosinghelul Petronie Tănase.

„Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii“

Două personalităţi ca Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Petroniu Tănase nu se putea să nu se întâlnească, atât în modalitatea de gândire, cât şi în realitate. „Întâlnirea dintre persoană şi persoană este lumină“ şi „calea prin care vine credinţa în om este un alt om“, spunea Părintele Stăniloae. Cu siguranţă, întâlnirea acestor doi părinţi a sporit lumina unuia pentru celălalt, dar şi pentru cei din jur: „numai în comuniune ne putem ajuta unii pe alţii, prin iubire între toţi şi faţă de Dumnezeu“. Apropiaţi ca vârstă, s-au apropiat unul de altul şi sufleteşte prin participarea la activităţile mişcării duhovniceşti „Rugul Aprins“ din cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Amintirea altor întâlniri a fost păstrată în scris de către aceşti doi părinţi în unele scrieri ale lor. Părintele Petroniu vorbeşte de o întrevedere cu Părintele Stăniloae prin anii â64-â65, după ieşirea Părintelui Stăniloae din închisoare. Această întâlnire este relatată de Părintele Petroniu în lucrarea „Icoane smerite“. Cuvântul duhovnicesc, pe care i l-a încredinţat Părintele Stăniloae atunci, după ce Părintele Petroniu tocmai trecuse prin focul Decretului 410/1959, a constituit pentru acesta din urmă un program pentru toată viaţa: „Viaţa să-ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul să-ţi fie viu: viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi; să nu ne înecăm în marea vieţii“. Aceste idei puternice, rostite cu fermitate de Părintele Stăniloae, au găsit un ogor prielnic în persoana Părintelui Petroniu şi au rodit însutit, după cum spune Evanghelia. Părintele Stăniloae a vizitat de mai multe ori Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, întâlnindu-se cu părinţi duhovniceşti şi căutând să intre în comuniune cu cei care trăiau după regulile scrierilor filocalice, pe care el le traducea din limba greacă. Între vieţuitorii de atunci ai obştii nemţene se afla şi Părintele Petroniu, apreciat de Părintele Cleopa ca fiind „cel mai deştept dintre toţi“ din obşte. Părintele Petroniu îşi aminteşte de cuvântul de învăţătură al Părintelui Stăniloae ţinut monahilor, în iulie 1977, în trapeza Mănăstirii Sihăstria: „Ortodoxia nu-i doar o concepţie, o ştiinţă anume a celor pământeşti, ci o hotărâtă angajare personală pe calea urmării lui Hristos. Angajându-se cu toată fiinţa lor pe această cale, călugării sunt înaintemergătorii omenirii, făcându-se pildă de virtute fără de care ea nu poate trăi. Altfel, vine peste noi potopul! De aceea, Biserica are nevoie de cât mai mulţi călugări angajaţi cu hotărâre pe calea urmării lui Hristos, angajaţi eroic, care să ne impresioneze cu pilda vieţii lor, să ne arate cu fapta că este cu putinţă şi astăzi să mergem pe această cale“. Este viu în amintirea mea momentul în care, în anul 1985, ajungând la Schitul Prodromu, i-am transmis Părintelui Petroniu din partea lui Ioan Ianolide mesajul următor: „Voi, călugării, aveţi misiunea să mântuiţi lumea“. În replică, Părintele Petroniu a spus: „Interesant! Şi Părintele Stăniloae ne-a spus aşa ceva la Sihăstria prin '77“.

Ei au lucrat totul ca pentru Dumnezeu

Într-adevăr, crezul acestor doi părinţi a fost unul viu şi purtător de lumină şi bun exemplu de urmat pentru noi. Amândoi erau erudiţi, iubitori de valori naţionale şi cu deschidere către valorile altor culturi prin limbile străine pe care le cunoşteau. Aveau o robusteţe a spiritului şi a trupului, dar şi o rigoare în a-şi disciplina trupul, mintea şi sufletul. Prin această rigoare, exercitată cu atenţie şi constant, au depăşit limite ale comportamentului uman obişnuit.

Mai mulţi oameni de seamă din Biserica Ortodoxă Greacă, şi mai ales din Sfântul Munte Athos apreciază că „Părintele Dumitru constituie darul scump al lui Dumnezeu pentru Biserica noastră şi pentru umanitate“, de aceea a fost numit încă din viaţă „fericitul Stăniloae“. Când nişte străini au întrebat pe un monah aghiorit dacă mai sunt „monahi adevăraţi“ în Muntele Athos, acesta a răspuns: „Doar doi mai sunt: Dionisie de la Colciu şi Petroniu de la Prodromu“, arătând prin aceasta aprecierea de care se bucura Părintele Petroniu în rândul monahilor aghioriţi. Se observă cum aceşti părinţi Stăniloae şi Petroniu, unul preot de mir şi celălalt monah, se bucurau de o apreciere deosebită în rândul vieţuitorilor din Sfântul Munte, apreciere care se datorează preocupărilor lor duhovniceşti. În viaţă, ei au lucrat totul ca pentru Dumnezeu şi au căutat atingeri înalte ale trăirii în Dumnezeu. Părintele Stăniloae a exprimat în scris experienţa lui Dumnezeu prin traduceri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi lucrări originale. Părintele Petroniu, prin interiorizare şi rugăciunea inimii, a trăit în experienţa Sfinţilor Părinţi, şi ne-a lăsat ca o mărturie - eşantion - experienţa de la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului de pe Muntele Atonului: „...se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau; eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul, pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul, era acea cântare nemaiauzită. Nu visam, eram cu totul treaz şi conştient de sine, mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare, şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi“.

Remarcăm la aceşti doi părinţi: căutări de aceeaşi natură, întâlniri de acelaşi nivel duhovnicesc, cu toate că acestea sunt exprimate în mod diferit, unul ca profesor de teologie şi familist, celălalt ca monah isihast. Având atâtea afinităţi între ei, aceşti părinţi, Dumitru Stăniloae şi Petroniu Tănase, nu aveau cum să nu se întâlnească într-o prietenie în planul preocupărilor pentru veşnicie. Asemănările personalităţii lor i-au atras şi susţinut într-o prietenie frumoasă şi de durată, prietenie veşnică, prietenia cu Dumnezeu - Prieten al sfinţilor şi al slujitorilor Săi.