Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Episcopul Teofil, cel cu darul rugăciunii

Episcopul Teofil, cel cu darul rugăciunii

Un articol de: George Enache - 11 Noi, 2009

„Ţin să menţionez că nu doresc nici un fel de distincţie; visez viaţa de mănăstire pentru eventualitatea că voi fi liber de obligaţia de a-mi susţine mama văduvă şi bolnăvicioasă. Fiziceşte nu sunt deloc robust. Talent oratoric hotărât nu am. Din contra, din pricina timidităţii sunt un vorbitor submediocru. Mă simt fericit când nimeni nu mă remarcă, nici în bine, nici în rău.“

„Eu nu sunt o energie politică-administrativă. Eu am o preferinţă pentru rugăciune, pietate şi meditaţie. Vreau ca preoţimea eparhiei mele să înveţe a se ruga. ş…ţ Eu doresc pace între toţi preoţii şi popor. Permanent sunt pe teren, unde prin rugăciune şi redeşteptarea la o nouă viaţă mistică creştină a preoţilor şi a poporului să putem regenera naţiunea. Mă mulţumesc să văd episcopia plină de credincioşi din toate clasele sociale venind şi urmându-mi pilda în a se ruga.“

Cele două fragmente de mai sus reprezintă autocaracterizări succinte, făcute în diferite etape ale vieţii, de unul dintre cei mai longevivi şi, în acelaşi timp, puţin cunoscuţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, anume episcopul (ulterior arhiepiscopul) Teofil Herineanu. Ca ierarh al Bisericii a acoperit practic întreaga perioadă comunistă (devine episcop în 1949, trecând la cele veşnice în 1992), iar existenţa sa pământeană a fost marcată, mai mult ca la alţi episcopi din acea vreme, de „urâciunile“ şi frământările unor timpuri grele pentru Biserică.

Cu toate acestea, în pofida multelor „defecte“ pe care şi le sublinia din smerenie, IPS Teofil s-a dovedit în timp un învingător. Victoria sa este una a rugăciunii, răbdării şi a jertfei de sine.

Un tânăr şi „timid“ preot celib

Viitorul episcop Teofil s-a născut la 11 noiembrie 1909, în comuna Arcalia, fostul judeţ Năsăud, în familia morarului Vasile Herineanu, de confesiune greco-catolică. O familie fără resurse materiale deosebite, dar care a sprijinit constant vocaţia intelectuală a tânărului care, în 1928, păşea în sălile de curs ale Academiei teologice din Gherla, unde s-a dovedit un student strălucit. Conducerea Academiei l-a trimis să-şi completeze studiile la Facultatea de teologie catolică din Paris, însă banii oferiţi ca stipendiu s-au dovedit insuficienţi, tânărul Herineanu fiind obligat să se întoarcă în ţară după doar şase luni.

Lipsa mijloacelor de existenţă este una dintre cauzele care l-au determinat pe Teofil Herineanu să intre în cinul preoţesc mai devreme decât erau rânduielile Bisericii Catolice. Cu dispensă papală de etate, el era hirotonit preot celib la 19 iunie 1932, gestul marcând şi o recunoaştere a calităţilor unui tânăr care şi-a asumat în mod deplin şi irevocabil calea credinţei. Cel care iubea în primul rând liniştea bibliotecii şi tainele meditaţiei s-a trezit „aruncat“ în lumea dureros de concretă a satului românesc transilvănean, în care preotul, fie ortodox sau greco-catolic, era văzut ca un lider de la care se aşteptau foarte multe. Cu voinţă şi multă răbdare, tânărul preot a reuşit să depăşească toate dificultăţile, reuşind să aibă realizări bisericeşti notabile deopotrivă pe plan spiritual şi material, în mai multe parohii din zona Clujului.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat în zona ocupată a Ardealului, unde, alături de alţi preoţi greco-catolici şi ortodocşi, a militat pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti. Pe acest teren practic se cimentează legăturile sale cu preoţii ortodocşi, Teofil Herineanu devenind un sprijinitor al „Oastei Domnului“ şi al tuturor acţiunilor pe care le considera că aduc un plus în viaţa spirituală a românilor.

Simbol al reunificării bisericeşti

După 1947, când s-a pus în discuţie problema reunificării celor două biserici româneşti, Teofil Herineanu nu s-a aflat printre primii „reveniţi“, însă, odată hotărârea luată, ea a rămas definitivă şi irevocabilă. În acel moment nu ştia că istoria îi rezerva un rol important, acela de a deveni simbolul reunificării bisericeşti, ca primul fost cleric al Bisericii Greco-Catolice care devenea ierarh în cadrul Bisericii Ortodoxe. Alegerea sa s-a făcut într-un context deosebit de dificil, în condiţiile în care autorităţile statului comunist se amestecau permanent în treburile bisericeşti, iar ortodocşii „vechi“ priveau cu destulă suspiciune pe foştii greco-catolici. Pentru toate părţile implicate, liniştitul preot de ţară Herineanu era soluţia cea mai bună, fiecare parte sperând să-l poată controla în interesul propriu pe timidul şi „timoratul“ părinte Teofil.

După tratative îndelungate, în cele din urmă părintele Teofil a fost ales episcop al Eparhiei Romanului în iunie 1949. Puţini îi acordau vreo şansă tânărului cu ochelari cu dioptrii mari şi un aspect foarte asemănător papei Pius al XII-lea, care mulţumea timid în faţa Sf. Sinod pentru alegerea sa în înalta demnitate. Toţi s-au înşelat. S-au înşelat acei greco-catolici care au crezut că-l pot manipula în ideea sabotării reunificării. S-au înşelat şi „vechii“ ortodocşi, care-l priveau drept un cal troian greco-catolic în inima Bisericii. Teofil Herineanu s-a dovedit un ierarh loial al Bisericii Ortodoxe, fără a-şi uita sau trăda vechii prieteni, chiar dacă aceştia au ales să rămână fideli Bisericii Greco-Catolice. Principiile erau una, relaţiile interumane altceva.

S-a înşelat şi Securitatea, care a sperat că noul ierarh va fi un executant fidel al indicaţiilor partidului şi va acţiona pentru subminarea din interiorul Bisericii a vieţii religioase.

Rugăciune, cateheză şi filantropie în Eparhia Romanului

Manifestând aceeaşi tenacitate, de mirare la un om atât de firav, PS Teofil s-a pus la punct rapid cu tot ceea ce era necesar pentru a-şi îndeplini datoria de episcop al Bisericii Ortodoxe. Creşterea bărbii a fost însoţită de achiziţia treptată a acelor elemente de doctrină şi practică bisericească a Răsăritului, care îi fuseseră străine până atunci, iar absenţa îndemânării administrative la un aşa înalt nivel a fost compensată de deschiderea şi dragostea manifestată faţă de colaboratorii pe care i-a găsit în Eparhia Romanului. Pentru fostul preot greco-catolic din regiunea Clujului, zona Moldovei era o mare necunoscută, dar pe care s-a ostenit să o cunoască prin numeroase vizite pastorale. A fost cucerit de spiritul „mistic“ al oamenilor locului, care rezona cu firea sa înclinată spre rugăciune, devenind un apropiat al monahilor din marile lavre ale Moldovei. În acelaşi timp, a propus molcomilor şi „romanticilor“ moldoveni organizarea riguroasă a acţiunilor misionar-caritabile, inspirat de modelul bine pus la punct al Bisericii Catolice. În timp, PS Teofil Herineanu capătă în rândul credincioşilor din Eparhia Romanului faimă de „sfânt şi milostiv“. A fost perioada cea mai frumoasă din activitatea de ierarh, în care PS Teofil a avut parte de multe împliniri sufleteşti.

„Prizonier“ la Cluj-Napoca

Activitatea sa pe teren bisericesc a stârnit nemulţumirea organelor de represiune. Cateheza, organizarea de ajutoare materiale pentru cei în nevoie, rânduiala şi frecvenţa slujbelor nu erau lucruri de natură a încânta un regim care dorea o biserică cât mai neputincioasă cu putinţă. Sprijinul puternic acordat monahilor pătrunşi de „misticismul bolnăvicios“, cum se exprimau ideologii comunişti, a îngrijorat cel mai mult, făcându-l să intre în atenţia agenţilor Securităţii. Mutarea PS Teofil ca episcop la Cluj în 1957 a fost privită de Securitate şi ca o soluţie pentru îndepărtarea sa de focarul de „misticism“ din mănăstirile Moldovei. În acelaşi timp, Securitatea spera că venirea episcopului Teofil la Cluj, într-o zonă atât de familiară lui, unde existau încă puternice frământări confesionale, va contribui la instaurarea liniştii. Episcopul Teofil Herineanu nu avea însă nevoie de indicaţiile Securităţii în acest domeniu. Prin natura lui un om al păcii, a căutat să găsească căile cele mai potrivite de apropiere a „vechilor“ ortodocşi cu greco-catolicii reveniţi şi să menţină deschise căile dialogului cu greco-catolicii „nereveniţi“. Şi în cadrul Eparhiei Clujului a manifestat aceeaşi deschidere şi dragoste ca şi la Roman, aceeaşi implicare în acţiuni filantropice şi de catehizare.

Din păcate, ambiţiile din metropola Ardealului erau mult mai mari decât cele din patriarhalul târg din Moldova. Interese mai mult sau mai puţin meschine s-au prăvălit din toate părţile asupra episcopului. La acestea s-au adăugat suspiciunile patologice manifestate faţă de persoana sa de către Securitate, o instituţie care nu a făcut altceva decât să distrugă sistematic ceea ce proclama că apără: spunea că aduce pacea, stârnea mai mare ură, afirma că contribuie la siguranţa oamenilor, genera o şi mai mare suspiciune.

Demenţa sistemului şi meschinăria oamenilor l-au izolat şi lovit cumplit pe PS Teofil. În aceste condiţii, el nu a mai reuşit în următorii ani să mai aibă o activitate semnificativă. Din acest motiv, cei care nu l-au cunoscut direct şi nu i-au înţeles suferinţa l-au judecat aspru pe nedrept. Refugiul şi sprijinul său a fost rugăciunea care i-a dat putere să treacă peste toate greutăţile.

A apucat să vadă România eliberată de comunism şi să ajute la renaşterea valorilor credinţei pentru care a militat o viaţă. A trecut la cele veşnice la 13 noiembrie 1992. Momentele dificile pe plan bisericesc din acea perioadă a împiedicat o evaluare corectă a activităţii sale. În zilele mai senine de astăzi, oameni care l-au cunoscut sau tineri cercetători încearcă să readucă în atenţie chipul smerit al unui mare ierarh, pe nedrept ignorat.