Valea Iordanului este un loc al revelației lui Dumnezeu, întrucât acolo, aproape de ținuturile din Vitavara, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, ne-a arătat nemărginita Sa smerenie, plecându-Se sub mâna
21 Apr, 2024
„Evanghelia“ Păstorilor şi „taina inimii“ Mariei
Cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, în liniştea unei nopţi, undeva la marginea unui orăşel obscur, numit Betleem, dintr-odată, fără de veste, se face o lumină neobişnuită: un înger coboară din cer, se arată unor păstori, pe un câmp, care făceau de strajă, păzindu-şi turmele lor, şi le grăieşte: „Nu vă temeţi! Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: Că, iată, astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos-Domnul“ (Lc. 2, 10). Acestea sunt cuvintele prin care un sol ceresc, al lui Dumnezeu, vestea lumii întregi cea mai mare zi din istoria ei. De mii de ani, urmaşii lui Adam o aşteptau. Cu veacuri înainte, prorocii au prezis-o, iar drepţii au suspinat după ea.
La „plinirea vremii“, Cel aşteptat a sosit, Cel dorit S-a arătat, Izbăvitorul S-a descoperit. În oraşul Betleem, în cetatea lui David, o Fecioară năştea un Prunc, iar Acesta urma să fie Mântuitorul lumii.
Cât priveşte cuvintele adresate păstorilor, în expresia „Nu vă temeţi!“, îngerul include deja şi un rol al lor: ei nu vor mai fi doar martorii fricoşi ai unui eveniment care i-a copleşit, ci de-acum vor deveni şi martorii curajoşi ai minunii divine, ai Evangheliei ce li s-a descoperit. De fapt, cuvintele îngerului sunt chiar o Evanghelie, pentru că el aduce o „veste bună“, iar cuvântul „evanghelie“ înseamnă, de fapt, „veste bună“.
Dar, deodată, îngerului vestitor i se alătură o mulţime de oaste cerească care lăuda pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Lc 2:14). Ceea ce se poate observa din cuvintele îngerilor sunt cele două direcţii ale conţinutului lor: una îndreptată spre cer, iar alta spre pământ.
Păstorii, primii evanghelişti
Cât priveşte pe cea de-a doua, „pe pământ pace, între oameni bunăvoire“, exegeţii sunt de părere că mesajul îngerilor poate fi înţeles într-un dublu sens: fie că pacea pe pământ şi buna învoire dintre oameni trebuie înţelese drept consecinţe ale evenimentului Naşterii lui Iisus, oferite în dar lumii, fie ca un imperativ la care oamenii trebuie să ia aminte, împlinindu-l. Desigur, ambele variante de interpretare pot fi considerate soluţii exegetice la text, dar o combinaţie a celor două s-ar putea constitui într-una cu profund mesaj pentru lumea de azi: pacea adusă, ca dar, de „Prinţul păcii“, prin întruparea Sa, este cea care marchează sfârşitul vrăjmăşiei omului cu Dumnezeu, precum şi a celei dintre oameni, deveniţi pentru totdeauna fraţi întreolaltă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acesta este momentul instaurării depline a împărăţiei păcii mesianice pe pământ, prezisă cu sute de ani înainte de profetul Isaia (9, 5) şi care, pentru oameni, constituie deopotrivă dar şi misiune.
După ce-au primit mesajul de la îngeri, păstorii au alergat spre staul pentru a-L găsi pe Prunc, aşa cum li se vestise: „Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle“ (Lc. 2, 12). Fără să mai zăbovească, pornesc la drum. Dar nu să caute argumente sau dovada care să certifice adevărul celor spuse de către înger, ci pentru a-L găsi pe Pruncul-Mântuitor. Păstorii devin astfel primii oameni care Îl caută pe Dumnezeu întrupat, paşii lor fiind primii făcuţi de om în căutarea lui Dumnezeu, printre oameni, şi nu departe de ei. Şi-L vor găsi! Iată ce spune Sfântul Luca: „Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii“ (Lc. 2, 16-18).
După ce au vestit cele despre Prunc, „păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 20). Aşadar, păstorii nu rămân doar uimiţi de minune, ci trag din ea consecinţele practice, desfăşurând prima misiune creştină şi dând prima mărturie în lume despre Iisus, Cel întrupat. Păstorii devin astfel, întrucât ajung la ieslea Pruncului Iisus înaintea magilor, „primii evanghelişti ai erei creştine“, „primii vestitori“ ai Crăciunului. De-atunci încoace, ei vestesc mereu lumii, ca martori, Evanghelia Naşterii lui Iisus, sau „Evanghelia Crăciunului“. Şi astfel, istoria a consemnat în paginile ei şi „Evanghelia“ Păstorilor.
Fecioara conturează în sufletul său primul portret al chipului evanghelic al lui Iisus
Ceea ce este important de remarcat în tot acest context este reacţia Maicii Domnului, despre care Evanghelistul spune că „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima ei“ (Lc. 2, 18). Observăm acum preocuparea expresă a Evanghelistului Luca de a consemna faptul că dintre toţi martorii evenimentelor care au însoţit minunea Naşterii Domnului, numai despre Sfânta Fecioară se spune că a pus în inima ei toate aceste fapte şi cuvinte, meditând la ele. Mesajul pe care Sfântul Luca a voit să-l transmită prin consemnarea acestui lucru nu înseamnă nimic altceva decât că ele au devenit subiect de permanentă meditaţie pentru ea; ele exprimă ceva din marea „taină“ a inimii Mariei.
Contrastul dintre „toţi cei ce au auzit“ , la care face referire versetul 18, şi Maria, din versetul 19, nu este centrat pe mirarea celor dintâi (deşi în 2, 33 se spune că şi Maria se mira), ci pe faptul că numai Sfânta Fecioară „serbează“ în inima ei ceea ce a văzut şi a auzit. Ea confrunta acum cele pe care le vedea împlinindu-se cu cele despre care a citit (Is. 11, 1; 53, 8; Mih. 4, 8; 5, 1; Is. 7, 14) că se vor împlini. Toate aceste fapte prezise cândva, şi împlinite acum, au format marele „tezaur“ al inimii Mariei. Se pare că Sfânta Fecioară se găsea încă în faza de a aduna din toate cele descoperite şi întâmplate cu ea. Maria nu reuşise încă să pătrundă în lumea de mister divin în care era învăluită Persoana Fiului ei şi, cu atât mai puţin, să o înţeleagă. Aşadar, o inimă, depozitară a descoperirii divine, devine una dintre notele caracteristice ale Evangheliei, în general, şi ale mariologiei lucanice, în special. Este foarte posibil ca din acest tezaur să fi cules Luca informaţiile unice pe care el le prezintă narativ în aşa-numita „Evanghelie a copilăriei“ lui Iisus (cap. 1-2), din primul volum al operei sale (Evanghelia a III-a şi Faptele Apostolilor).
Punând în inima ei şi aceste cuvinte ale păstorilor, lângă celelalte, probabil rostite de acelaşi înger, atunci când i-a adus vestea zămislirii Pruncului Sfânt (cf. Lc 1:21-33.35), Maria contura astfel, în sufletul ei, primul portret revelat al chipului evanghelic al lui Iisus: „Sfântul“, „Fiul Celui Preaînalt“, „Împărat veşnic“, „Mântuitor“, „Domn“. Aşadar, dintre toţi martorii evenimentelor, Maria, mama Pruncului Iisus, iese în evidenţă cu totul aparte.
Păstorii Îl întâlnesc pe Dumnezeu, în Evanghelia după Luca, sub chipul unui copil care nu vorbeşte. Ei, singuri, trebuie să se convingă, crezând semnelor pe care le-au primit. Poate că uneori şi noi Îl întâlnim pe Dumnezeu într-un mod în care El nu ne vorbeşte. Rămâne doar să dăm crezare atâtor mărturii din jurul nostru, care ne vorbesc despre El şi ne trimit la El! Emanuel este cu noi, viu şi smerit, aşa cum L-au găsit păstorii; Rege, cum L-au căutat şi adorat magii; şi Mântuitor, cum L-a vestit îngerul.
Să ascultăm şi să pornim în căutarea Lui! Şi, după ce am auzit şi văzut ceva, peste ani, din tot ceea ce înseamnă Naşterea Domnului pentru noi, să mai păstrăm ceva punând şi în inima noastră, precum Maria!
