Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Evenimentul din 4 februarie 1925 în presa vremii

Evenimentul din 4 februarie 1925 în presa vremii

Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 04 Feb, 2020

Împlinirea idealului național al românilor în acel neuitat an 1918 a însemnat pentru întreaga societate românească un pas uriaș în mersul prin istorie. Procesul de edificare a României Mari a fost unul la fel de important, care a necesitat multă muncă, sacrificii și jertfe din partea acelei generații. Și nu a fost ușor ca, după un război pustiitor în care mulți dintre combatanți nu s-au mai întors acasă, iar alții au rămas invalizi, să se pornească lungul proces de refacere a economiei și îndepărtare a urmelor teribilului conflict pe care țara îl cunoscuse. 

În Marele Război, Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii săi, a avut o contribuție marcantă: preoți căzuți pe altarul idealului unității naționale, slujirea cu devotament a cauzei naționale a întregului cler care a trudit în spitale ori în mănăstiri pentru susținerea efortului de război sau implicarea înalților ierarhi în procesul istoric al unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Mara­mu­reșului cu România. De aceea, pu­tem spune că Biserica a ieșit întărită și aureolată din acest război. Din acest considerent, încă din 1919, la Congresul preoților ardeleni s-a discutat despre faptul că o Românie Mare trebuie să fie dublată și de o Biserică Națională care să poarte rangul corespunzător unei națiuni mari.

Prin colaborarea dintre instituția Bisericii și instituțiile statului român, acest deziderat avea să se împlinească prin actul istoric de la 4 februarie 1925, în urma căruia s-a înființat Patriarhia Ortodoxă Română, iar Mitropolitul primat Miron Cristea a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Se poate spune că un rol important în cadrul acestui proces l-au avut și suveranii României Mari, regele Ferdinand și regina Maria, care au susținut această propunere și au contribuit din plin la materializarea ei, după cum ne relevă documentele și presa timpului.

Momentul istoric a fost tratat cum se cuvine în presa națională, iar marile cotidiene bucureștene precum „Universul”, „Adevărul” sau „Dimineața” au dedicat acestui eveniment ample spații în paginile lor, în care au reflectat pozitiv importanța noului statut al Bisericii Ortodoxe Române.

Ședința Sfântului Sinod din 4 februarie 1925

Producerea unui eveniment de importanță majoră pentru viața societății este întotdeauna reflectată de către presă și ocupă, așa cum este firesc, prima pagină. Evident că noul rang și prestigiul pe care acesta îl aducea Bisericii și ţării nu puteau să treacă neobservate. De aceea, ziarul „Universul”, condus de Stelian Popescu, a alocat în mod neobișnuit, pentru a sublinia importanța momentului, spațiul destinat articolului de fond unui reportaj de la fața locului în care era prezentat minuțios evenimentul din ziua de 4 februarie 1925.

Autorul reportajului începea relatarea cu prezentarea faptului că ședința Sfântului Sinod se desfă­șu­rase în Palatul Mitropolitan, în prezența lui Alexandru Lapedatu, ministrul cultelor și artelor, iar cel care prezidase lucrările fusese Mitropolitul primat Miron Cristea: „Ședința de eri a Sf. Sinod a căpătat însemnătatea unui act istoric prin luarea hotărârei de a se înființa Patriarhatul românesc. În numele I.P.S.S. Mitropolitului Pimen al Moldovei - care se află bolnav - I.P.S. Nectarie, mitropolitul Bucovinei, propune înființarea patriarhatului românesc. D. Al. Lapedatu, ministrul cultelor și artelor, a dat ex­pli­cații asupra punctului de vedere al guvernului în această chestiune, scoțând în evidență necesitatea înființărei patriarhatului românesc. P.S.S. Lucian, episcopul Romanului, a citit memoriul facultății de teologie din Cernăuți prin care se conchide că este un drept al Bisericei românești la înălțare prin în­fiin­ța­rea Patriarhiei”.

Pentru o completă informare a cititorilor săi, ziarul a redat în întregime și actul de înființare a Patriarhiei: „Cu vrerea lui Dumnezeu și prin propriile lui puteri, poporul român a ajuns să-și arate, în hotarele străbune întregite și în li­ber­tățile lui, maturitatea desăvâr­șită și puternicia națională, la care s-a ridicat. […] Poporul român de astăzi prin urmare s-a ridicat, în văzul lui și în văzul omenirei, prin însuși meritul său. […] Rangul acesta însă, întemeiat cum văzurăm pe puternicia și pe maturitatea lui de azi, îi impune poporului român obligația de a-și creia și de a-și însuși toate mijloacele și instituțiunile nu numai culturale, politice și economice de ordin civil și laic, dar și pe cele bisericești, prin care să-și poată pune în valoare, pentru rolul civilizator la care e chemat, sufletul, capacitățile și însușirile lui lăuntrice. […] Ca o urmare firească deci a acestui rang și rol civilizator, poporul român își înființează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică, bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i Mitropolitului de București al Țării titlul de Patriarh al României, în locul titlului de până aci de Primat al României”.

Documentul continua cu o expunere de motive pentru ridicarea la rangul de Patriarhie (creșterea numărului de eparhii de la 10 la 18, creșterea numărului de credincioși ortodocși la 14 milioane) și enunța faptul că Biserica Ortodoxă Română a devenit o „putere ortodoxă de mâna întâia în orientul creștin, întrecând cu mult Jugoslavia. Să se știe că pe lângă însemnătatea de azi a Bisericii românești se cuvine să se mai țină seamă pentru creiarea Patriarhatului de azi și de însemnătatea ei din trecut, adică de rolul filantropic și ocrotitor pe care l-a jucat cu susținerea orientului creștin…”

Discursul inaugural al Patriarhului Miron

Cum era firesc după citirea documentului, a urmat discursul primului Patriarh, Miron Cristea, iar condeiul ziaristului a redat nuanțele acestuia: „Onoarea ce i se face acum nu este adresată ființei lui vremelnice, ci Sfintei Biserici Ortodoxe Românești”. Cele mai importante idei ale discursului inaugural al primului Patriarh au fost exprimate în patru puncte: crearea de numeroase burse pentru tinerii studioși care să meargă în Occident să studieze teologia, iar ulterior din rândul lor să se recruteze „statul major al Bisericei și Patriarhiei Românești”; reorganizarea Facul­tății de Teologie din București ca să devină un centru de cultură teologică și înființarea de catedre pentru literatură teologică slavă și greacă; înființarea unei academii de muzică bisericească orientală; ridicarea unei monumentale Catedrale a Neamului Românesc, care să fie una dintre comorile de artă ale Orientului european.

Cu expunerea acestui program de acțiune se încheia și relatarea evenimentului în sine, însă se cuvine să facem mențiunea că însemnătatea evenimentului pentru Biserica Ortodoxă a fost sesizată în mod obiectiv de contemporani, care au înțeles că la 4 februarie 1925 Biserica Ortodoxă Română fusese parte a unui fapt istoric de prim rang. Cel mai bun argument în acest sens sunt ideile exprimate de articolul de fond al ziarului „Universul” din 7 februarie 1925, intitulat „Patriarhia”: „Actul istoric al Sf. Sinod are o însemnătate deosebită nu numai pentru noi, românii, dar și pentru întreaga Ortodoxie creștină. Patriarhia românească este o nouă putere chemată să colaboreze cu celelalte la înaintarea spirituală a popoarelor […] Nu este o simplă mantie decorativă înălțarea protocolară a supremei demnități sacerdotale din București, ci este un eveniment istoric, cu înțeles adânc în vârtejul preocupărilor grave ale ceasului de acum. Aceasta e nobila interpretare ce trebue să se dea faptului istoric al Sf. Sinod. Biserica noastră avea dreptul la înălțare, prin jertfele și contribuțiile ce le-a adus, în decursul istoriei, întru neștirbirea prestigiului Bisericii din Răsărit. Istoria nea­mului românesc se confundă aproape în negura veacurilor, cu istoria însăși a Bisericii noastre, căreia Voievozii i-au dat întotdeauna însemnătatea ce trebue să o aibă într-un stat creș­tinesc. Astfel stând lucrurile, e logic ca evenimentul să ia proporțiile unei sărbători nați­o­nale, unei îndreptățiri firești a străduin­țelor, pe calea spirituală, ale nea­mului românesc. […] Iată dar importanța netăgăduită a faptului istoric săvâr­șit, cu solemnitatea cuvenită, de către înaltele fețe ale Bisericii Ortodoxe creștine din cuprinsul României Mari”.

Momentul acesta al zilei de 4 februarie 1925 a devenit, așa cum era firesc, un reper major în istoria Bisericii Ortodoxe Române, iar judecata de atunci a contemporanilor a fost una corectă și dreaptă. În cei 95 de ani scurși de la acel eveniment, Biserica, deși a trecut prin încercări grele, s-a dovedit a fi un pilon al fundamentului național al neamului românesc și continuă să fie un reper și în vremurile tulburi ale contem­poraneității noastre.

Citeşte mai multe despre:   Patriarhul Miron Cristea  -   Biserica Ortodoxa Romana  -   Sfantul Sinod